Roxana-Mălina Chirilă

Am văzut la un moment dat un tweet care spunea ceva gen, „Haha, frate, ce comentariu răutăcios și ironic.

Mi-aș dori să nu fie nevoie de presă ca să miște investigațiile - cum e acum în cazul lui Alfred Bulai, dar nu numai.

Nici măcar nu are legătură cu fusta, ci cu teama de minorități, de vestul care „ne impune” lucruri, de ideea că cineva din jurul nostru s-ar putea schimba - iar noi va trebui să acceptăm schimbarea.

Cred că am zis totul cu titlul: faptul că cineva ajunge viral nu înseamnă că persoana respectivă căuta atenție.

De o vreme încoace, genurile literare mi se par pe cât de utile ca să găsești ce cauți, pe atât de arbitrare.

A fost o lună lentă în privința cititului. De la ultima „grămadă de cărți” au trecut o lună și doar trei volume: „Stadii” de Oana Paler, „The Lies of Locke Lamora” de Scott Lynch și „The Mirror of Simple Souls” de Aline Kiner.

Am văzut recent pe cineva care vrea să meargă mai mult în fiecare zi, dar detestă să se plimbe din motive care n-au nimic de-a face cu mișcarea, ci multe de a face cu… tot restul.

E o zi caldă și leneșă, în care am fost pe afară de dimineață, am stat la o cafea, am recitit o parte din „Shogunul” lui James Clavell după multă vreme în care n-am mai atins cartea aceea (atât de multă încât data trecută nu știam cât de bâtă e Clavell la japoneză), am cumpărat un măslin într-un ghiveci și am rătăcit prin oraș ca în cele din urmă să ajung înapoi acasă și să fiu iar leneșă.

Am văzut azi la zoso un articol despre terapie cu care nu sunt neapărat de acord.

În ultima vreme, mă distrez aruncând câte un ochi pe ce mai zic unii autori români și oamenii care le iau interviuri.