Roxana-Mălina Chirilă

Mi-ar fi plăcut să încep recenzia asta cu o propoziție precum „Antologia IA7 din colecția Seniorii Imaginației nu este al șaptelea volum al vreunei serii”, dar scriind cuvintele astea mi-am dat seama că am greșit titlul. L-am verificat. Cartea se numește de fapt „IA7 – Antologia Colecției Seniorii Imaginației 2022” și acum sufăr de întrebări existențiale. Colecția asta e compusă din romane și nuvele, iar antologiile sunt publicate anual? Cam asta ar fi, nu?

Hei, v-ați dorit vreodată să participați la un sport de echipă și să fiți atât de buni încât să câștigați toate meciurile, să fiți mai tari și decât inamici, și decât coechipieri, iar toată lumea să vă iubească? Exact asta i se întâmplă lui Harry când descoperă Quidditch, sportul jucat zburând pe mătură (e tradus la noi în edițiile vechi ca Vâjthaț). „Quidditch” e o denumire care cuprinde, oarecum, numele celor trei tipuri de mingi din joc.

Hogwarts e un loc extraordinar: personajele din tablouri se mișcă, scările se mută când ți-e lumea mai dragă, fantomele zboară prin pereți și niciodată nu poți să știi castelul la perfecție. Întotdeauna există un culoar secret, o încăpere necunoscută, o carte interzisă. E lumea vrăjitorilor în mic: o școală intimă, dar în care poți rătăci oricât, un loc pe care-l poți învăța cât să-l navighezi relativ repede, dar care-ți rezervă mereu secrete.

După ani întregi în care a fost tratat groaznic de rudele lui, Harry Potter primește o scrisoare. N-apucă să o citească, pentru că-i e imediat confiscată de unchiul Vernon, dar a doua zi sosește alta. Apoi, zi de zi, sosesc din ce în ce mai multe, până când unchiul se satură și târăște toată familia într-o excursie, dar scrisorile continuă să sosească indiferent oriunde ar fi, chiar și dacă se cazează la un hotel.

În 1990, în lumea poveștilor a apărut un băiat-vrăjitor englez cu părul brunet și ciufulit, ochelari groși cu ramă rotundă și o bufniță care zbura în jurul lui. Băiatul era Timothy Hunter, bufnița era Yo-Yo, iar povestea era spusă în benzile desenate „The Books of Magic” de Neil Gaiman de la DC Comics, publicate în 1990-1991 și reluate în 1994-2000. „Harry Potter și piatra filozofală” a apărut în 1997. Harry Potter și Timothy Hunter nu au aproape nimic în comun în afară de aspectul fizic și de bufniță, iar poveștile lor sunt extrem de diferite.

Dacă nu greșesc, anul în care am citit prima oară o carte Harry Potter a fost 2001. Seria era deja un fenomen mondial, dar în Sfântu Gheorghe nu țin minte să fi fost prea cunoscută. Câțiva ani mai târziu, Anne Rice avea să fie trecută din mână în mână în clasă, dar JK Rowling nu a avut aceeași priză printre colegi. Librăriile erau în general sortite pieirii în oraș, apărând greu și dispărând repede, dar chioșcurile de ziare încă erau la putere.

Dorin Lazăr vorbește de oamenii care îl descoperă la 40 de ani pe Dumnezeu și imediat îl promovează în fața celorlalți de parcă ar fi descoperit veganismul. Spune multe lucruri în articol și cu majoritatea sunt de acord, dar mi se pare că greșește într-un punct: cel în care spune că oamenii doar mimează găsirea lui Dumnezeu pentru că nu-și caută drumul, ci doar îi lovește o criză. Religia e un domeniu foarte vast și abordat foarte diferit de cei care participă la el.

Am citit două cărți românești de ficțiune luna asta, dacă tot a fost târg de carte pe aici: „Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte” de Alexandru Lamba și „Hoțul din curtea miracolelor” de Adrian Majuru. Niciuna nu e chiar ce mi-aș fi dorit de la literatura română, dar ce-mi doresc eu de la literatura română nu există. „Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte” de Alexandru Lamba „Șapte virtuți deșarte” e o carte pe capul căreia a căzut un curios blestem de confuzie.

La un moment dat, în viața bărbaților care n-au ce face apare dorința de a vorbi despre femei. Iar cei care au trecut prin comunism și sunt oameni „de bine” par să aibă o viziune destul de dubioasă, în care bărbatul se naște om, dar femeia se naște animal misterios. Misterul feminin îi mistuie, așa că încep să turuie necontenit cu ceea ce ei consideră că e înțelepciune, dar din alte unghiuri pare mai degrabă să fie naivitate și limitare.

Cărțile de ficțiune se împart în două genuri: literatură și maculatură. Cărțile de ficțiune se împart în două genuri: literatura adevărată și literatura de consum. Cărțile de ficțiune se împart în două genuri: discutate de critici și ignorate de critici. Cărțile de ficțiune se împart în două genuri: astea care-mi plac mie și alea care-ți plac ție. Trăim într-o epocă de aură a literaturii. Poate că nu pare, pentru că avem atât de multe alte tipuri de artă la dispoziție, iar audio-vizualul e mult mai pregnant.