„Watership Down” e una dintre cărțile de care am tot auzit din momentul în care am început să frecventez partea englezească a internetului. Părea să fie una dintre cărțile pentru copii pe care le știa toată lumea, apărea pe fiecare a doua listă de recomandări și cărți favorite și era menționată iar și iar, până când i-am reținut și eu titlul.
Când eram adolescentă, lumea se împărțea în două tipuri de elevi: cei care ieșeau pe ici, pe colo și formau găști – și noi ăștialalți, care nu ne integram foarte tare în chestia asta socială. Cei care erau în găști formau, stricau și reintrau în cupluri.
Am fost sâmbătă la lansarea cărții „Șaman” de Kim Stanley Robinson. Kim Stanley Robinson nu era pe acolo, poate pentru că e un scriitor de talie internațională care e destul de greu de adus la capătul pământului fără niciun motiv relevant, așa că lansarea era ținută de doi fani SF și o persoană de la editura Nemira (cartea fiind publicată, evident, la Nemira).
Eu n-am donat pentru Cumințenie pentru că nu-mi place și nu mă interesează. Dacă n-aș ști că valorează enorm de mulți bani și aș vedea-o la 50 de lei pe raftul unui magazin, n-aș cumpăra-o pentru că nu m-ar face cu nimic mai fericită nici dacă aș deține-o eu. Și nu am obiceiul să pretind că anumite lucruri mi se par interesante doar pentru că e de bonton să ți se pară așa.
Că tot discutam de școală zilele astea, mi-am adus aminte de o chestie. Când eram prin clasa a șasea, a fost un concurs de povești și povestiri la noi în școală – bine, nu era doar în școala noastră, lucrările erau trimise mai departe.
Văd din când în când câte un om care sare să spună că ar trebui scoase anumite materii din programa școlară și să se introducă altele.
Se protestează zilele astea împotriva unei propuneri de legi din Polonia care privește avorturile și mă miră câți au ratat subiectul discuției. Văd că sunt persoane care cred că e vorba de trecerea în ilegalitate a avortului, în condițiile în care acum ar fi legal. Ceea ce nu e de mirare, pentru că știrea a ajuns trunchiată prin anumite zone ale presei noastre.
În străinătățuri au devenit destul de populare ideile de pachete și cutii de bunătăți – dai niște bani și, cu o oarecare regularitate, primești pachete cu surprize din domeniul care te interesează pe tine.
Țin minte că acum ceva timp am dat de un articol care încuraja scriitorii amatori să scrie povestiri scurte și să nu înceapă direct cu romanul. Din experiența proprie, poți să începi cu orice, că scrii la fel de prost, dar ideile erau destul de bune:
Dacă aș fi foarte faimoasă în România (spoiler: nu-s), mi-aș ruga fanii/cititorii/ce-or fi-i să nu se ia de oameni, chiar dacă oamenii respectiv se iau de mine. Sau, dacă simt nevoia să vorbească, să nu fie nepoliticoși.