Roxana-Mălina Chirilă

Nu sunt mare fană Game of Thrones. Mai exact: nu sunt aproape deloc fană Game of Thrones. Am văzut parțial sezonul 1, am văzut sezonul cel mai recent în totalitate, am citit toate cărțile și, în cunoștință de cauză fiind, nu sunt mare fană. E în regulă, mă distrează, mă uit de la cap la coadă, dar n-am reacția de drag sau de jind pe care o am față de poveștile care mă prind. Dacă mai vine un episod, e în regulă, dacă mai e până la următorul sezon, e în regulă și așa.

Am văzut că părerile sunt împărțite și jumătate dintre voi sunt intersați de Troilus și Cresida, iar cealaltă jumătate nu. Pentru că mi se pare un subiect interesant, o să vorbesc oricum despre el.

În general, susțin că generația digitală se descurcă bine și social, are parte și de distracție, și de prieteni. Ba, după cum zice și Idaho, pot rămâne mai aproape de cei dragi, că au cum.

Într-o bună zi am scos hainele de la spălat și am constatat că îmi dispăruseră două șosete. Între noi fie vorba, cred că șosetele au mecanism de auto-distrugere din născare, la un moment dat li se transformă componența chimică și fac fix ca tubul ăla de carton de la hârtia igienică Zewa, se dizolvă în apă și dispar pe conductă.

Când eram în București locuiam la o distanță atât de mare de facultate încât nu se punea problema să mă duc acasă într-o pauză de două ore între cursuri – și nici măcar într-una de patru ore, neapărat. Așa că am bătut zona Romană-Universitate în lung și-n lat până când am ajuns s-o știu destul de bine, ceea ce e complet irelevant, pentru că oricum în București business-urile vin și pleacă în decurs de luni sau unul-doi ani.

Citesc acum o carte cu sfaturi despre ce și cum să faci când vrei o relație, când intri într-o relație și când ești într-o relație. E scrisă de o mormoană din State și de fiul ei, ceva mormon care e și față bisericească. Și e adresată bărbaților. Mi-a fost trimisă mie pentru recenzie, o chestie care o să fie destul de delicată – pentru că sunt mai în afara publicului-țintă decât un țânțar la convenția pisicilor din întreaga lume.

Azi m-am trezit de dimineață în vuietul oamenilor care strigă că Salad Box n-a scăzut prețul la salată, deși a scăzut TVA-ul. Mi s-a arătat articolul lui Arhi, care are poza asta:

Când eram la liceu aveam o profă de română excelentă, tobă de carte. Venea și ne dicta toată lecția cap-coadă în fiecare oră. Dacă rețineai ce spunea ea acolo, erai apt să treci Bacalaureatul și să mai și știi ceva în viață despre istoria literaturii.

Există snobi și snobi. Am avut ocazia să cunosc bogătani la viața mea – de-ăia antipatici, cum vezi prin filme, care fac tot felul de măgării pentru că nu le zice nimeni că sunt măgari. Bo$$i de bo$$i, care strâmbau din nas la mașini de rând că nu sunt scumpe, discutau despre grădinițe odraslelor de parcă ar fi fost Harvard și nu făceau shopping decât atunci când dădeau de Gucci.

Bunică-mea obișnuia să facă niște prăjituri tocmai pe sufletul meu: pandișpane pufoase cu vișine sau caise – nu foarte dulci, fără zahăr pudrat deasupra, fără decorațiuni. Se făcea câte o tavă, se mânca în câteva ore și p-aci ți-e drumul. Niciodată nu erau în exces, ci doar cu moderație, mai ales că o tavă de pandișpan pufos poate fi dată gata și de două persoane hotărâte, nu doar de o familie întreagă.