Mie nu prea-mi plac copiii ca subiect de conversație. Deseori prefer să discut despre orice altceva. Dar am citit o carte care mi-a plăcut pe tema asta. La un moment dat, tatăl a învățat-o pe fiică-sa de cinci ani să facă pâine – pâine de-aia din Moldova, de e complicată și are ouă.

Știți momentul ăla în care dați de o carte sau de un serial care vă place mult, așa că găsiți ceva asemănător, vă puneți în fotoliu, vă pregătiți să fiți încântați și rămâneți _super-_dezamăgiți? Chiar dacă tehnic vorbind, tot ce v-a plăcut în primul caz există și în al doilea?

În fiecare an, timp de o zi, există în anumite orașe din țară o paradă a homosexualilor, care se plimbă pe cele mai circulate țări. Lumea urlă „huo” din toți rănunchii, „Să facă ce vor la ei acasă, să nu facă scandal în oraș! Să nu ne scoată nouă ochii și urechile cu dragostea lor! Câtă nesimțire!”

M-am trezit de dimineață, am intrat pe Facebook și am văzut că toată lumea urlă că un român n-a reușit să cumpere mici la Kaufland, în Odorheiul Secuiesc, pentru că vânzătoarea de acolo nu servește români. M-am uitat la clip, am dat din umeri. Nu e o super-tragedie națională. Un client nesimțit și pus pe harță a dat de o vânzătoare nesuferită care a refuzat să-l servească. No, și?

„Povestea vieții tale” este o carte de opt povestiri scurte (relativ) hard SF cu idei originale și neașteptate și lumi foarte atent create. Nu e deloc pe direcția mea de cărți și deci nu m-a prins, dar le-o recomand cu căldură celor cărora ideile de mai jos le sună bine.

Stăteam pe terasa de la Opus 9 și clămpăneam la taste când a început să se apropie de noi o melodie latino dată tare, cât să se audă de pe toate terasele din jur. Am ridicat privirea și am văzut un individ pe la vreo 60 de ani călare pe o bicicletă înzorzonată. Avea o boxă pe care o dăduse atât de tare încât, dacă ar fi avut cu 30-40 de ani mai puțin, ai fi crezut că se duce să-i facă o scenă de film romantic unei gagici de la etajul opt.

De mulți, mulți ani încoace se poartă o discuție interminabilă despre ce și cum anume ar trebui să li se explice adolescenților despre sex în cadrul școlii. Problema era destul de simplă pe vremea mea: la școală nu ni se spunea nimic concret, așa că ne documentam din reviste gen Bravo, care se pare că a dat faliment anul ăsta, dar iată o imagine cu coperta, ca să înțelegeți cam care era tipicul ei:

Am dat iar peste un articol care spune că oamenii depresivi n-ar mai fi așa de supărați dacă ar scoate nasul din telefon. Și viața e frumoasă, omenirea trăiește mai confortabil ca niciodată, să se înveselească și ei, ce Doamne iartă-mă.

Zilele trecute, un prieten s-a trezit față-n față cu un Windows setat în limba română și s-a crucit când a dat de o chestie numită „unitate amovibilă”. Am râs un pic, pentru că de amovibilitatea vieții nu mă ciocnisem până acum, deși din când în când am nevoie de terminologia oficială de la Microsoft, așa că intru pe portalul lor de limbă.

Văd că iar s-a supărat lumea pe Andrei Pleșu dintr-un motiv sau altul – de data asta, pentru că nu-i place Despacito și critică și melodia, și tot curentul de care aparține.