Pe scurt, într-o țară plină de scriitori care vor să scrie numai capodopere care să-ți dea de gândit, Ovidiu Eftimie scrie o carte numai bună de citit pe tren. „Arhanghelul Raul” nu e nici despre cum ne îndreptăm cu toții către schimbări climaterice apocaliptice, nici despre cum ne mănâncă corporațiile de vii și ne transformă în sclavi, nici despre accidente tehnologice. E despre niște nași de tren care pun mână de la mână din banii de șpagă ca să oprească nițel sfârșitul lumii care vine pe căi supranaturale, pentru că până face ministerul ceva în direcția asta murim cu toții – de bătrânețe, dacă nu de apocalipsă.

La un moment dat, în mijlocul unor agitații cu cuceriri și bătălii de prin secolul 16, un conducător nu foarte bun a vrut să execute pe cineva. Însă n-avea la dispoziție niciun călău și, în loc să aștepte, a decis să invoce un drept mai vechi, care-i permitea să aleagă un individ oarecare pentru a face execuția. Cel ales era un meșteșugar onorabil, dar cu o mică pată în istoria familiei (o rudă avusese o problemă cu un câine și o crimă).

Ieri seară ascultam podcastul celor de la ICR și discuțiile despre Batman vs. Superman, când a spus Eftimie un lucru: că există un critic de film care ar avea mai multă dreptate dacă ar da cu banul și ar decide așa dacă un film e bun sau prost. Doar că, în fond, critica e subiectivă – și singurul mod de a fi cât mai corect cu putință în privința unei creații artistice e să încerci să judeci ce ai în față, pe criterii cât mai solide.

Genji Monogatari – Povestea lui Genji, the Tale of Genji. Superlative asociate: „primul roman psihologic”, „primul roman istoric”. În general privesc astfel de laude banale cu un oarecare scepticism, dar în cazul de față dau o idee despre importanța cărții în Japonia și despre felul în care a fost privită și prin vest. Însă în ciuda faptului că e o carte care a fost scrisă acum 1000 de ani și care are un statut superlativ, e ușor de citit și azi.

**Patrick Rothfuss – Numele vântului. (fantezie; mai exact, epic fantasy) ** Recunosc că am citit cartea asta în engleză, deci nu pot garanta pentru traducere. În original, am citit-o dintr-o suflare – sau din mai multe suflări, pentru că are peste 600 de pagini; dar oricum, suflările erau una după cealaltă. Într-un han dintr-un sat uitat de lume trăiește, sub acoperire, un mag și muzician legendar, momentan cu o mare recompensă pe capul lui.

După cum spune bara din dreapta a blogului, acum citesc Faust, varianta Goethe. Problema evidentă e că Goethe a scris într-o limbă pe care aș vrea s-o cunosc, dar din care înțeleg doar câteva cuvinte, așa că am căutat variante în limbi pe care să le cunosc. Ce vreau eu de la o traducere în general? să fie inteligibilă. Adică să poți pricepe despre ce e vorba fără să-ți petreci ani din viață descifrând fraze.

San-Antonio mi-a fost recomandat insistento-călduros, și pe blog, și în privat pe Facebook. Așa că, normal, în prima fază mi-am luat un singur volum scris de el, la întâmplare. S-a nimerit să fie Lupul travestit în bunicuță. E un roman polițist, în care San-Antonio – de data aceasta personajul, nu autorul! – este un polițist arătos și inteligent, cu un umor bogat și omniprezent. Vorbesc serios, nu e nicio pagină în care San-A.

Băi ce mi-a plăcut cartea asta, băi ce mi-a plăcut cartea asta, băi ce mi-a plăcut cartea asta Mâna stângă a întunericului e primul roman de Ursula K. Le Guin pe care-l citesc, deci habar n-am ce e tipic pentru ea și ce nu e. Nu sunt nici mare fan SF de felul meu (deși am mai citit câte ceva), așa că nu pot să trasez comparații cu alte cărți importante din domeniu.

Uite o carte bine scrisă, care arată bine, se citește bine, e fain aranjată și una peste cealaltă reușește să te prindă. În condițiile în care e o carte despre fonturi. Adică Times New Roman, Helvetica și celelate variante pe care le alegi dintr-un meniu din procesorul de text. Just My Type de Simon Garfield nu are o structură prea clară (sau nu are o structură deloc, mai exact), dar e o colecție superbă de povești despre stiluri de scris vechi și noi, despre tendințe și inovații de la Gutenberg (cel care a inventat tiparul) până la Wingdings.

Sunt unele cărți care curg atât de fluent și par atât de naturale încât rămâi cu senzația că au fost scrise dintr-o suflare. E o iluzie, dar o iluzie frumoasă, care te face să simți că lumea respectivă e naturală, că lucrurile se așează de la sine. Baudolino nu e genul de carte care-ți dă iluzia asta. Baudolino e fix opusul. Pe scurt, acțiunea se petrece în secolul XII, când un copil cu foarte mult talent la limbi străine și la inventat minciuni frumoase, Baudolino, e luat sub aripa protectoare a lui Frederick Barbarossa, care îl transformă dintr-un fiu de țăran care nu avea un viitor foarte strălucit în față într-un om cult, erudit, care întâi învață de la oamenii din jurul împăratului, iar apoi merge la studii în Paris (unde tocmai a fost înființată o universitate).