O grămadă de oameni au aterizat pe blog în ultima vreme căutând liste cu cărți (și au dat ba de una, ba de cealaltă). Pentru că mă adaptez cerințelor vremii, voi face aici o listă cu cărți de citit „pentru intelectuali”, adică acele cărți care dau bine pe o listă de cărți cu care vrei să te lauzi prietenilor. Mai în glumă, mai în serios, chiar am citit cărțile astea și vorbesc despre ele în cunoștință de cauză.

Ca să nu fie confuzii: cartea am citit-o în engleză (de fapt, am audiat-o, luată via Humble Bundle). Nu am avut tangențe cu traducerea efectivă. A trecut ceva timp de când am văzut filmul, dar deși anumite secvențe îmi sună foarte cunoscut, altele… nu. După cum ziceam, știu filmul, deci știam și deznodământul de la bun început, ceea ce înseamnă că am putut fi atentă la detalii, la modurile atente în care la o primă citire sensul e ascuns între cuvinte, iar la a doua e cât se poate de evident.

Titlul „From Hell” – „Din iad” e preluat din antetul uneia dintre scrisorile pe care le-a trimis Jack Spintecătorul împreună cu jumătate din rinichiul uneia dintre victime. Nu e absolut sigur că scrisoarea a fost trimisă de el și că n-a fost o farsă, dar se crede că e adevărată. Nu cred că după descrierea asta trebuie să explic foarte tare că e o carte bazată pe crimele petrecute în Londra, 1888.

În școală nu-mi plăcea istoria și încep să înțeleg de ce. Manualele și profesorii aruncau în noi cu tot felul de informații seci, descărnate, care trebuiau reținute și din care nu prea aveam ce iubi. Dacă școala ar fi încercat să ne determine să iubim pisicile, ne-ar fi pus la dispoziție schelete de pisici cu care să ne jucăm, după care s-ar fi mirat că nu simțim dragoste față de animale.

Azi iau la mână trei cărți faine: Bărbați care urăsc femeile, Fata care s-a jucat cu focul și Castelul din nori s-a sfărâmat. Toate de Stieg Larsson, cunoscute sub denumirea colectivă de „Trilogia Millennium”. Larsson ar fi vrut să fie mai multe, nu o trilogie, dar a murit înainte să afle că a scris bestsellere mondiale, așa că uneori simți că punea bazele unele unei serii mai lungi, care nu va fi terminată.

Dragul meu turnător de Gabriel Liiceanu Ușor repetitivă, puțin cam insistentă, dar valoarea ei constă în faptul că expune o realitate măruntă a unui om cu o gândire aproximativ liberă într-o țară comunistă. Fără să fie sălbatică, cutremurătoare sau să descrie scene de violență fizică, e totuși neliniștitoare. Nu cunosc persoană de astăzi care să nu fi putut ajunge „dușman” în acele vremuri, a cărei gândire adevărată să nu fi fost privită cu suspiciune, care să nu fi putut ajunge sub urmărirea unei Securități paranoice în căutare de ceva care să-i justifice existența.

5 cărți audio bune cu un dolar, 8 cărți audio bune cu șase dolari. Cei de la Humble Bundle au timp de două săptămâni (bine, următoarele 13 zile, de fapt) o colecție de cărți de vânzare care mie mi se pare că merită. Prețul normal pentru toate e peste $600, dar acum autorii/deținătorii de drepturi pentru respectivele cărți au fost de acord să le dea foarte ieftin, iar o mare parte din banii obținuți sunt donați pentru organizații de caritate.

E o explozie de Sherlock: Sherlock la BBC. Elementary, pe careva din canalele din SUA. Tocmai am citit o carte cu Sherlock scrisă de Laurie King (de care o să discut mai încolo). Și între tonele de Sherlock, mi-am adus aminte că una dintre cele mai mișto cărți audio pe care le-am ascultat e cu Sherlock Holmes. Și e gratis. Link. Link de unde se pot descărca toate mp3-urile la calitate mare, în format zip.

De ceva timp voiam să mai pomenesc niște cărți pe blog. Țara cu un singur gras – Adelin Petrișor. Prima de pe listă pentru că e recomandată cu steluță. O carte scrisă de un jurnalist despre Coreea de Nord, în care lipsa de informații e la fel de grăitoare ca puținele imagini pe care autorul reușește să le surprindă. Sărăcie, urale în numele dictatorului, refrenul constant „no pictures! no pictures!” Vezi suficient ca să-ți faci o idee și totuși ți se refuză orice privire mai profundă – dincolo de o anumită linie invizibilă coreenii nu permit accesul.

Acum câțiva ani mi-am dat seama că de fiecare dată când cineva mă întreba „Ai văzut filmul…” nici măcar nu mai trebuia să aștept să termine. Răspunsul automat era „Nu”. Bine, uneori retractam, că totuși văzusem Star Wars și Lord of the Rings, dar cultura mea cinematografică era mai plină de găuri și lipită de substanță decât un năvod folosit pe post de rochie. Am zis că trebuie să rezolv cumva problema, că în lumea de azi, totuși, e important să vezi filme.