Știți momentul ăla în care dați de o carte sau de un serial care vă place mult, așa că găsiți ceva asemănător, vă puneți în fotoliu, vă pregătiți să fiți încântați și rămâneți _super-_dezamăgiți? Chiar dacă tehnic vorbind, tot ce v-a plăcut în primul caz există și în al doilea?

O chestie pe care am constatat-o e că, atunci când un om se pune pe scris, are impresia că sufletul lui se reflectă de pe pagina respectivă. De aceea, orice critică adusă textului e luată ca un fel de critică anti-el, pentru că nu-și dă seama exact cât de puțin din persoana lui e vizibilă de acolo.

Mă întrebam la un moment dat de unde vine obsesia scriitorilor și traducătorilor de fantasy din România de a băga cuvinte învechite pe unde apucă, de spui că toată lumea e musai Tolkien. Și pe urmă m-am prins: pentru că nu e foarte clar de ce Tolkien e Tolkien și se descurcă atât de bne cu limbajul pompos/arhaic… și de ce nu toată lumea trebuie să fie Tolkien.

Ca să încep cu începutul: „infodump” înseamnă o cantitate mare de informații oferite dintr-o dată într-un stil oarecum eseistic. Chestia se practică deseori în povești SF/fantasy, când scriitorii au o lume întreagă de prezentat și nu știu cum să înghesuie toate informațiile la început, ca să poată ajunge la partea de acțiune.

Editura Nemira are un concurs de debut – scriitorii amatori trimit manuscrise, iar cei de la Nemira aleg doi finaliști pe care ar fi dispuși să-i publice, apoi cititorii aleg pe care ar vrea să-l citească. Iată un link. Ediția 2016-2017 a concursului s-a încheiat, iar editura n-a ales câștigători pentru că n-a avut de unde – a primit prea puține manuscrise.

La începutul secolului 20, o gașcă de scriitori s-au revoltat împotriva literaturii de până atunci, care era menită să fie populară. Au venit cu idei gen, „Hei, poate că există lucruri mai profunde de discutat, pe care masele nu le-ar aprecia, dar care ar avea un efect puternic asupra elitelor”. Într-un fel, au dus la o diferență mai clară între literatură înaltă și literatură de consum. Au făcut experimente cu forma textelor, cu stilul, cu ideile.

De multă vreme încoace, încă de pe vremea când lucram ca scenaristă în primul an de facultate, am remarcat că mulți dintre cei care vor să atragă un public feminin încep să toarne tone de sirop în ceea ce scriu.

Țin minte că acum ceva timp am dat de un articol care încuraja scriitorii amatori să scrie povestiri scurte și să nu înceapă direct cu romanul. Din experiența proprie, poți să începi cu orice, că scrii la fel de prost, dar ideile erau destul de bune:

Am avut o discuție destul de interesantă de curând, dar se va pierde în câteva zile în arhivele Facebook-ului, acel loc unde nimic nu e de găsit decât atunci când nu-l cauți.

Vă mai aduceți aminte cum, prin școală, săream pasaje întregi de descrieri inutile? De exemplu, începutul lui Ion, de Liviu Rebreanu. Bine, eu recunosc că în cazul lui Ion am mers un pic mai departe și am sărit cartea cu totul, astfel încât nici azi n-o știu decât din rezumate.