Există o nouă olimpiadă numită „Lectura ca abilitate de viață”. Recunosc că eram sceptică în privința ei de când i-am auzit titlul. În primul rând, simt o suspiciune profundă când aud cuvântul „lectură” spus cu seriozitate, cam la fel cum aș simți o suspiciune profundă când cineva mi-ar zice că se duce să măture omătul și neaua din grădină.

Nu știu cât adevăr există în povestea asta, pe care am auzit-o de la cineva (nu mai știu cine), care a auzit-o de la altcineva (nu mai știa cine) și probabil tot așa până când povestea se pierde în legendă, sau până există totuși un grăunte de adevăr la mijloc.

Articolul acesta a apărut din cauză că există o preconcepție greșită că japoneza și chineza ar fi limbi asemănătoare. Nu-s. De fapt, au mai puține în comun decât româna și engleza. Sau româna și maghiara, de ce nu?

Discutam acum nu foarte mult timp cu Dorin despre analfabetismul funcțional: oamenii citesc, oamenii rețin, oamenii nu pricep ce au reținut. Unde e mai trist să ai astfel de analfabeți? În domeniul științelor exacte, al informaticii? În domeniul literaturii și al culturii? În domeniul lui, sau în domeniul meu?

The Frozen Globe e ultima carte din seria Canticle a lui Michael Young – ultima carte publicată, că e o sugestie la final că povestea ar mai continua.

[][1]

 

Unele jocuri au o poveste lungă pe care se bazează: în Assassin’s Creed (primul joc), de exemplu, ești Altair, un asasin din secolul 12 care luptă împotriva cavalerilor templieri. Ești un discipol al lui Al Mualim, un personaj istoric pe care l-am întâlnit spre surprinderea mea și în Baudolino de Umberto Eco. Te plimbi prin Ierusalim, Damasc și Acra, afli tot felul de secrete despre templieri, te cațeri pe clădiri și, dacă ești atent la poveste, desoperi că moralitatea e toată în nuanțe de gri, că deși faci „ce e bine” nu e deloc clar dacă nu faci de fapt rău.

Chestia asta verde:

Am descoperit-o când am intrat pe deviantArt acum câteva zile și am văzut că băgaseră un joc cu mascota site-ului, în care săreai pe diverse poze și te plimbai pe-acolo, încercând să ajungi la ceva comoară. La un moment dat mascota descoperea crăpătura asta, care era mereu în același loc. Crăpătura se mărea puternic și apărea cu o poză pe fundal și o altă poză care se întrezărea prin crăpătură – cu promisiunea că „AM VĂZUT”.

Povestea Idaho de una din aventurile ei de pe RATB. Eu aveam abonament pe toate liniile, când aveam. Și când n-aveam bombăneam de zor, că trebuia să fac ture lungi până să ajung la o cușetă unde să-mi facă cineva abonament pentru studenți.

Artiștii se împart în multe categorii, dar în acest articol se împart în două: cei ca niște arici și cei care nu-s ca niște arici. Cei care nu-s arici sunt oameni normali, care pot să înțeleagă că unora nu le place ce creează ei acolo, că există critici care critică bine și critici care critică prost și că nu e cazul să ia lucrurile prea personal.

Cartea asta mi-a fost recomandată în ideea că seria lui Sven Hassel a fost citită în disperare în anii ‘90, când se vindea atât de bine încât unii ar fi scris volume noi sub numele autorului. Așa că am luat Blindatele morții, în ideea că dacă-mi place un volum le iau și pe următoarele, o idee strălucită, pentru că n-am chef de următoarele volume.