In ac_e_sta zi am termin_á_tu de studiu limb’a daca si am capetatu una diploma de Baccalariu in ac_e_sta limb’a. Am bag_á_ de s_é_ma ca tote coniecturele ce s’au facutu asupr’a limbei latinesce si a limbei dace sunt corecte: daca este dada limbei latinesce.
If I were to make a movie based on Atlas Shrugged, I’d ask for all the sets to be made of cardboard – all the buildings, all the walls, all the backgrounds. Paint and cardboard, and only a few solid objects, when they really need to be interacted with. Then I’d ask for actors who look like adventurers and throw them in suits and call them „businessmen”, and for actors who look like bureaucrats and call them „politicians”.
Am urechi lungi cu care aud nu doar ce e pe blogul meu, ci uneori și ce se vorbește prin alte părți. Mi se aduce un reproș murmurat (sau chiar vorbit) despre faptul că sunt prea personală când vorbesc despre scris ca meserie reală, nu ca vis. Și, ca atare, că generalizez.
O melodie de dragoste simpatică, luată dintr-un serial cu călătorii prin timp și spațiu. Love Don’t Roam, compusă de Murray Gold, cântată de Neil Hannon.
Tocmai am terminat de scris sezonul 3 de Flight from Hell. Da, dacă ești nou pe blog, scriu în sezoane. Mi-am ales o editură mai șui, care publică un capitol/săptămână, stil serial TV. Am scris treizeci și șase de capitole de aproximativ 2500-3000 de cuvinte fiecare (ultimele nu-s publicate încă).
Jonathan Strange & Mr Norrell e o carte magică. Să vă explic: autoarea a primit un avans de un milion de lire sterline ca să o termine, deși nu mai publicase niciodată nimic. Editura Bloomsbury a tipărit 250.000 de exemplare cartonate din prima, pentru că știa că o să se vândă. Și s-a vândut! A început să fie tradusă în 17 limbi chiar înainte să fie publicată în engleză. A luat o tonă de premii. Și parcă n-ar fi suficient că a avut un succes înfricoșător încă înainte să se nască așa cum ar trebui și după, nu e o carte hiper-cunoscută. Zău, spun de „Jonathan Strange & Mr Norrell” și parcă aș vorbi de ceva piese de teatru obscure de acum câteva sute de ani.
Unul din dialogurile alea care mi-au rămas în minte.
A: Am cumpărat niște rondele de rechin. Știi ce grasă e carnea de rechin? Nu-ți poți imagina, nici mie nu mi-a venit să cred.
Am spus-o și pe Facebook, hai s-o spun și pe blog: urăsc să-mi aud singură vocea. „Păi bine, bine, dar nu faci tu și audiobook-ul de la propriul tău roman?” ar putea întreba unii. „Cum se împacă asta cu faptul că ai o voce nasoală?”
Discutam azi cu cineva despre tot felul de chestii mici, dar interesante pe care le-am reținut din băncile facultății. Cel mai puternic mi-a rămas în minte o idee deprinsă în cardul cursului de literatură engleză (an I, sem. II, neoclasicism și romantism) legată de originea modernă a noțiunii de „entuziasm”, care înainte să fie un cuvânt perfect uzual și inocent care denotă o chestie destul de bună, a avut sensuri religioase și peiorative.