Am citit „Războiul sfârșitului lumii” în liceu, înainte ca Mario Vargas Llosa să ia premiul Nobel în 2010 și înainte să caut pe internet autorii pe ale căror cărți puneam mâna. Așa că tot ce știam era că-mi plăcea titlul – iar cartea m-a fascinat atât de mult încât după mulți ani, când cineva mi-a pus în mână „Rătăcirile fetei nesăbuite” de același autor, am fost atât de dezamăgită încât mai sunt amărâtă și acum când mă gândesc la asta.

Azi dimineață s-a făcut, odată ca niciodată, că m-am uitat la știri. Pe Digi 24 era o știre despre cum președintele Franței, Macron, a fost în SUA, unde a fost aplaudat de Congres. Apoi, a vorbit la o universitate și atât de mulți studenți au vrut să participe, încât locurile au fost date prin tragere la sorți.

Circul nopții apare de nicăieri lângă oraș. Porțile i se deschid noaptea și pătrunzi într-o lume magică în alb și negru, plimbându-te din cort în cort ca să descoperi lucruri pe care nici nu ți le-ai fi putut imagina, până nu-ți dai seama unde a dispărut toată noaptea. Dar când te întorci în altă noapte, circul a dispărut fără urmă.

Ce prinde bine când vrei să ucizi vampiri? O țepușă de lemn. Ce ar fi și mai util? Să fii cu totul din lemn, ca să nu te poată seca de sânge inamicii.

Pentru că e luni dimineață, mi-am unit forțele cu ale maică-mii, ca să tergiversăm împreună (am ajutat-o mult, fără mine ar fi apărut riscul să se apuce de treabă). Mai exact, de câteva zile tot văd postări și comentarii despre un bloc din Grozăvești care are niște stâlpi nealiniați între etaje. Postarea originală e aici, cu pozele făcute de Iuliu Oana. Articolul care mi-a apărut pe Facebook în dimineața asta e cel de la NWRadu.

Am tot respectul pentru oricine care poartă nume ca Rainbow („Curcubeu”), iar numele real al autoarei de azi chiar e Rainbow Rowell.

Recomandarea asta există doar ca să pot discuta de istoria teatrului și despre motivul pentru care nu prea știți piese de teatru scrise între Antichitate și Shakespeare. Pentru context, „Everyman” e o piesă anonimă din 1530, din Anglia.

Nu e un secret că-mi plac cărțile japoneze traduse la Polirom – selecția e bună, traducerile sunt fluente, volumele sunt în general mai accesibile decât cele publicate la Humanitas. „Cronica zeiței” de Natsuo Kirino (publicată pentru prima oară în 2008) e o carte interesantă publicată la ei.

Această carte NU este recomandată în seria „Cartea de azi”. (și nici în general)

Acum câteva zile, când vorbeam de „Arhivista Wasp”, spuneam că nu-mi vine să cred când văd că au fost traduse anumite cărți în română, pentru că mi se par genul de mici comori peste care dai rar și care poate n-ar prinde la publicul larg.