1. Un clip despre colapsul civilizației, văzut prin prisma dezvoltării de software: Tipul vede doar tehnologia pierdută de-a lungul timpului, lucru deja foarte impresionant, dar s-a uitat și foarte mult din gândirea umanistă. O impresie greșită pe care o avem acum e că suntem la vârful civilizației din toate punctele de vedere și că omenirea e mai deșteaptă decât a fost vreodată. Dar oamenii, ca specie, au rămas cam la fel de zeci de mii de ani, nivelul de inteligență și creativitate sunt cam aceleași și diferența reală e că avem mult mai multă istorie pe care să construim prezentul și mult mai multe idei pe care le-am explorat.

După cum ziceam de curând, m-am apucat să citesc E.A. Poe și să comentez. The Gold-Bug (Cărăbușul de aur) (1843) Titlul e mult mai grozav în engleză decât e în română, pentru că „bug” are sensul nu doar de „gândac”, ci și de „microb”. Sugestia e, deci, că ar fi vorba despre febra aurului. Mă așteptam la o goană după aur, săpături și îmbogățiri. Am nimerit două din trei, dar nu cum îmi imaginam.

Acum un număr de ani citeam predominant literatură din secolul 19, iar acum mi-a revenit cheful pentru povești mai vechi. Am căutat ceva de sezon și mi-au picat ochii pe un volum de Edgar Allan Poe pe care-l am de multă vreme, dar pe care nu l-am citit. E.A. Poe (1809-1849) e un scriitor american, cunoscut mai ales pentru povestiri scurte și poezii. Poezia „Corbul” e printre cele mai citate și faimoase teste ale lui și a fost printre primii care au scris povestiri polițiste.

Voiam de destul de multă vreme să vorbesc despre ce înseamnă o carte „bine scrisă”, cu un „stil bun”, dar ar fi ieșit un articol extrem de lung pe blog. Așa că m-am înregistrat video. Vorbesc despre „Trilogia sexului rătăcitor” de Cristina Vremeș, „O dimineață de iubire pură” de Yukio Mishima și „Harmonia caelestis” de Peter Esterhazy. (Scuzați faptul că rămân fără aer pe final, nu prea vorbesc mult de felul meu și e a doua oară azi că înregistrez materialul ăsta, primul fiind mâncat de Youtube.

Cred că a auzit toată lumea că se închid școlile de mâine până pe 22, că ar trebui să ieșim mai puțin din casă și să nu ne aventurăm în mulțimi. Nu e vorba de panică, ci de prevenție, ca să evităm situațiile ca în Italia, unde sistemul medical nu mai face față. Dar asta nu înseamnă că trebuie să fim și triști și să suferim stoic, pentru că nu ne ispășim păcatele.

Umberto Eco – „A spune cam același lucru: Experiențe de traducere”. O introducere destul de bună în domeniul traducerilor, cartea povestește mai ales de experiențele lui Umberto Eco ca autor tradus care vorbește cu traducătorii săi, și ca traducător care trebuie să ia decizii pentru o carte tradusă de el. Ceea ce spune e perfect corect și adevărat, de la problema adaptării unui text sursă plin de referințe culturale la o cultură diferită, care are alte repere, până la dificultatea de a reda particularitățile de limbaj ale cuiva într-o altă limbă.

Am tot auzit de bine de jocurile „The Witcher” încă de când a ieșit al treilea pe piață, în 2015. Am tot vrut să le joc, dar cumva nu s-au legat lucrurile decât în decembrie, când în sfârșit am avut și timpul, și dispoziția necesară ca să mă apuc de ele. Bineînțeles, tot atunci a fost lansat și primul sezon din serialul „The Witcher” de pe Netflix, care e Marele Subiect Al Începutului De An.

Am stat un pic și m-am gândit la modul în care vând editurile din România cărți și am ajuns la concluzia că vor foarte mult să _nu _le vândă. Dacă pot face anti-marketing, îl vor face. Nicăieri nu e mai clară chestia decât pe coperta a patra a unor cărți și în descrierile care apar pe site-urile unde teoretic încearcă să vândă. Iată un exemplu: Ayn Rand – „Revolta lui Atlas”

Am fost să văd „Joker”. Nu acum, ci pe 4 octombrie, când am scris următorul mini-comentariu pe Facebook: „Joker” e un thriller psihologic despre un tip din Gotham care o ia razna când ajunge protagonistul unui film de artă european. N-am vrut să zic mai multe până nu s-a dus valul de entuziasm, pentru că majoritatea celor pe care-i știu au fost încântați de film, dar eu l-am urât cu spume.

Se dă următoarea propoziție: „Satira virulenta a [regimului], [textul] pune sub lupa, in tonalitati umoristic-grotesti, descompunerea morala, minciuna, oportunismul, tarele unui regim aflat intr-un declin ireversibil.” Am găsit-o acum vreo două zile pe un site și, dintr-o singură privire, mi-am dat seama că se referea la una dintre următoarele: 50% din postările pe teme politice pe care le văd pe Facebook (alea care se vor ironice); o grămadă de articole de pe diverse bloguri (alea care se vor politice și ironice); cam tot blogul lui Ovidiu Eftimie; 90% din Times New Roman; Cațavencii; oricare din vreo 500 de pancarte de la proteste; „Poveste despre două orașe” de Charles Dickens (e cu Revolția Franceză); „Fahrenheit 451” de Ray Bradbury; „Minunata lume nouă” de Aldous Huxley (nu mai știu dacă e și cu oportunism, dar ar putea fi); „O scrisoare pierdută” de I.