Pasul 1: Te duci la oamenii de cultură din România și îi rogi frumos să-ți acorde câteva minute ca să înregistrezi un mesaj pro-cultură. Pasul 2: Te duci în Parlament și îi pui pe toți cei de acolo să voteze pentru adoptarea unei legi pro-cultură. Te bazezi pe faptul că nu citește nimeni legea înainte s-o voteze (legile curente sugerează faptul că acest lucru e posibil). Pasul 3: Te duci la Netflix, la HBO GO și la toate canalele românești care dau filme și seriale și le zici că noua lege pro-cultură spune că, înainte de fiecare episod sau film trebuie să bage un clip pro-seriale în care să se încurajeze consumul de cultură video.

„Belgravia” e o carte despre societatea engleză de la începutul secolului 19 – sau, mai exact, despre două familii de la începutul acelui secol și intrigile care le unesc. Seamănă puternic ca stil cu serialul „Downton Abbey”, ceea ce nu e o coincidență: Julian Fellowes este creatorul amândurora. În 1815, înainte de bătălia de la Waterloo, familia Trenchard se ridică încet în societate datorită lui James Trenchard, născut fiu de negustor și mânat de ambiția de a ajunge în cele mai înalte cercuri – și e un adevărat geniu al aprovizionării.

Cum mă plimbam eu pe net ieri, am dat peste un articol de pe Bookaholic în care erau recomandate o grămadă de site-uri de pe care poți citi gratuit cărți. Am intrat de curiozitate și am citit așa: „Read any book” are o selecție bună de cărți, găsiți de la Ferma Animalelor a lui Orwell, Un veac de singurătate până la Apă pentru elefanți sau Jurnalul lui Anne Frank. Cel puțin în categoria literatură, sunt peste 2000 de titluri.

Există o teorie conform căreia, dacă știi unde să cauți, există măcar un scriitor contemporan român care chiar scrie bine, doar că e subapreciat. În funcție de persoana pe care o întrebi, scriitorul respectiv diferă. Eu îl propun pe Vlad B. Popa în rolul ăsta.1Bine, mai aduc aminte și de Sergiu Someșan uneori, dar de el am mai vorbit. Da, știu:_ „Cine?!”_ N-a auzit mai nimeni din cercul meu de el, pe verificatelea, pentru că-l mai pomenesc din când în când.

El stă întins pe canapea, citește HAC!BD, care se traduce „Harap Alb continuă! Banda desenată”, sau așa ceva. Eu îmi tot promit că mă apuc de ea și tot mă iau cu altele – avem tot teancul, 32 de numere, unele încă în țiplă. „Cum mai e povestea?” întreb eu. „Păi sunt mai multe,” îmi zice el. „Tot mai începe câte o poveste, care nu e neapărat legată de celelalte. Uite, în numărul ăsta sunt trei!

Nu încape nicio urmă de îndoială: „Cele șapte biserici” de Miloš Urban, scoasă la Editura ALL, este cea mai plictisitoare carte pe care am citit-o anul ăsta (dar le mulțumesc celor de la editura ALL pentru volumul primit gratuit contra unei recenzii cinstite). Știu că suntem de-abia la sfârșitul lui februarie, dar am încredere în ea că va ajunge cel puțin în top 3 până în decembrie. Însă vina e doar a mea: n-am sărit peste descrieri.

Într-o postare anterioară, ziceam că sunt unii autori care încearcă să-și crească „vadul” de cititori băgând siropuri, ca să câștige și inima coafezelor – fie că siropul se potrivește sau nu cu ce altceva au acolo. Și am zis și următoarele: Evident că doritorii de sirop/acțiune nu se duc să citească o carte/vadă un film despre cu totul altceva, în ideea că o să aibă și o parte menită să-i atragă pe ei.

Stăteam zilele astea să mă gândesc la tristețea celor care spun că tinerii din ziua de azi nu mai citesc, ci stau să se uite la filme și seriale toată ziua. Mi-am dat seama că există o soluție simplă și rapidă prin care se poate rezolva situația: să se înlocuiască orele de literatură română cu ore de film universal. Cu alte cuvinte, în loc să se predea Rebreanu, Cărtărescu, Sadoveanu și așa mai departe, să se predea cinematografie universală.

Câte cărți vinde George R.R. Martin în România? Câte cărți vinde un scriitor român? Câți cititori de SF și fantasy sunt în țară? Ce fac cei de la Uniunea Scriitorilor cu banii primiți de la edituri? Și, inevitabil: câtă lume mai citește cărți? Am multe curiozități despre lumea cărții, dar la noi e mai ușor să auzi discursuri pompoase decât să găsești detalii concrete – sau jurnaliști care să pună în mod real întrebări.

Am descoperit că am un nou dușman de moarte prin librării: Editura Paladin. În primul și-n primul rând, au cărți frumoase, de ți-e mai mare dragul să le iei în mână și să le răsfoiești (dacă nu cumva sunt sigilate în plastic – și atunci, asta e). În al doilea rând, au cărți destul de ieftine. În al treilea rând, au cărți care par foarte interesante. Și așa mă războiesc eu prin librării: librarii împrăștie cărțile de la Paladin care-ncotro, pentru că Paladinul n-are suficient de multe cărți încât să nu fie îngrămădit printre cărțile de la Nemira, Corint și cine mai scoate SF&F.