„Belgravia” e o carte despre societatea engleză de la începutul secolului 19 – sau, mai exact, despre două familii de la începutul acelui secol și intrigile care le unesc. Seamănă puternic ca stil cu serialul „Downton Abbey”, ceea ce nu e o coincidență: Julian Fellowes este creatorul amândurora. În 1815, înainte de bătălia de la Waterloo, familia Trenchard se ridică încet în societate datorită lui James Trenchard, născut fiu de negustor și mânat de ambiția de a ajunge în cele mai înalte cercuri – și e un adevărat geniu al aprovizionării.

Acum un an, de ziua mea, o prietenă bună mi-a făcut cadou „Partea întunecată a magiei” de V.E. Schwab, în ideea că e o carte simpatică și destul de bună și se vorbea o grămadă de ea. Evident, era versiunea în engleză, pentru că în română n-a apărut decât acum vreo două săptămâni și era cât pe-aci s-o primesc cadou de la altă prietenă. Deci, dublă-recomandare de young adult. Triplă, pentru că o recomand mai departe.

Cu o forță subtilă, deosebită, dar puternică, acest roman dărâmă așteptările cititorilor în materie de literatură. Sau, desigur, le-ar dărâma, însă tristul adevăr face ca literatura de o reală calitate să nu mai aibă priză la publicul captivat de cotidianul minor al „jobului” și al rețelelor de socializare care nu acceptă profunzimea, ci doar satisfacția imediată ce le permite să reziste în fața vicistudinilor vieții într-un entertainment sisific, care îi zdrobește precum un bolovan cu plictisul propriei existențe.

În al doilea roman al lui Ovidiu Eftimie, „Bacalaureat”, ne reîntâlnim cu subinspectorul Petre Popescu, care a fost dat afară din SRI pentru că a luat o șpagă când a călătorit prin timp în cadrul unei misiuni, iar acum își face veacul pe la poliția din Cornești, această localitate de care n-a auzit nimeni. Asta nu înseamnă că „Bacalaureat” e un fel de volum doi al seriei care începe cu „Arhanghelul Raul”, pentru că acțiunea e atât de diferită încât cele două volume se pot citi separat fără probleme.

Știți momentul ăla în care dați de o carte sau de un serial care vă place mult, așa că găsiți ceva asemănător, vă puneți în fotoliu, vă pregătiți să fiți încântați și rămâneți _super-_dezamăgiți? Chiar dacă tehnic vorbind, tot ce v-a plăcut în primul caz există și în al doilea? Cam asta e povestea mea cu „Armada” de Ernest Cline. Am fost dezamăgită, deși are tot ce mi-a plăcut la „Ready Player One”, de același autor.

Haruki Murakami e un scriitor atât de lăudat, și atât de mulți oameni sunt triști de fiecare dată când nu ia premiul Nobel, încât am luat trilogia integrală „1Q84” când mi-au căzut ochii pe ea în librărie, în speranța că avea să mă fascineze și pe mine. Eu am luat-o în engleză, dar în română, a fost publicată la Polirom în trei volume. Probabil că decizia celor de la Polirom a fost mai înțeleaptă (detalii mai jos).

Când eram mică, îmi imaginam că genul mystery, pe care-l tot vedeam menționat în engleză, se referea la cărți misterioase și magice, cu lumi întunecate în care creaturi neobișnuite pândesc la fiecare pas. Cât de mare mi-a fost dezamăgirea când, căutând poveștile astea extraordiare, am aflat că mystery se referea la romane polițiste, iar misterul magic pe care mi-l doream atât de mult nu avea niciun nume și era, deci, de negăsit.

„În spatele blocului” e în principiu o carte pentru persoane în jur de 40 și ceva de ani care vor să-și amintească de copilăria lor sau pentru cei care vor să afle cam cum arăta lumea pe la sfârșitul anilor ‘80. E un fel de culegere de buzunar cu detalii pierdute în timp, iar Mara Wagner consemnează cu atenție tot felul de lucruri de care am tot auzit, dar pe care nu le-am văzut niciodată strânse laolată.

„Watership Down” e una dintre cărțile de care am tot auzit din momentul în care am început să frecventez partea englezească a internetului. Părea să fie una dintre cărțile pentru copii pe care le știa toată lumea, apărea pe fiecare a doua listă de recomandări și cărți favorite și era menționată iar și iar, până când i-am reținut și eu titlul. Mi-am imaginat mereu o carte plină de dulcegării – sau una scurtă, cu multe poze și destul de simplă (vezi, de exemplu, „Iepurele de catifea”, de Margery Williams, o poveste scurtă-scurtă – și ea tot faimoasă).

Cei care mă cunosc știu că nu prea le am cu filmele și că de cele mai multe ori răspunsul la întrebările care încep cu „Ai văzut…” e „nu”. Așa că bănuiesc că nu surprinde pe nimeni că nu auzisem de Jean-Luc Godard și de filmele lui. În plus, nici cu francezii n-am prea avut tangențe (dincolo de Jules Verne, Alexandre Dumas (tatăl) și Arsène Lupin). Cu alte cuvinte, cartea autobiografică a lui Anne Wiazemsky, „Un an de studiu” se referă la o grămadă de lucruri care-mi sunt străine.