Au trecut mai bine de doi ani de când am citit primul volum din „Fluturi” de Irina Binder, așa că amintirile mele despre carte sunt un pic vagi. Ce țineam minte: Irina (personajul principal, nu autoarea) e o fată din Brașov care se îndrăgostește de un tip tânăr și bogat, Matei, alături de care se mută în Snagov. DAR Matei are multe carențe ca om, iar Irina descoperă dragostea adevărată alături de fratele lui adoptiv, Robert, care e un tip ideal – însă cei doi rămân doar cu sentimentele, pentru că nu vor să-l rănească pe Matei.

De Crăciun, eram la masă cu familia când o nepoată m-a întrebat care e cartea mea favorită. I-am spus că nu am numai una – moment în care evident că mi s-a șters din minte amintirea oricărei cărți pe care am citit-o vreodată. (Am reușit în cele din urmă să-l pescuiesc pe Genji din străfundurile memoriei; o carte de 2000 de pagini plină de referințe literare nu e exact ce mi-aș fi dorit să-mi amintesc vorbind cu o fată de gimnaziu, dar ăsta era singurul meu soldat, cu ăsta am defilat.

În ultimele câteva săptămâni, noua mea obsesie e „Arcane” (2021), serialul de animație. Are o coloană sonoră grozavă, e excelent realizat ca desene și concepte vizuale, iar povestea este una dintre cele mai complexe și tragice pe care le-am văzut sau citit în ultimii ani. Cred că am trecut de perioada în care ne așteptam ca desenele animate să aibă automat copiii ca public-țintă, dar cred că trebuie să subliniez că e încadrat la categoria de vârstă 16+.

Suntem în a doua jumătate a lui noiembrie și am descoperit cea mai proastă carte pe care am citit-o sau o voi citi în 2021, pentru că mă îndoiesc sincer că mai dau de vreuna mai rea în următoarea lună. Se numește „#diez” (sau poate „Diez” sau „#Diez”) și e scrisă de Adrian Lesenciuc, președintele Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor. E scoasă la Editura Creator, care e editura celor care au și site-ul Libris.

Am vrut să citesc trei romane de dragoste, dar lucrurile s-au complicat. O să vă explic imediat ce s-a întâmplat cu al treilea și de ce apar patru cărți în articolul ăsta. Ziceam acum o eternitate, pe la începutul anului, că mai demult mă uitam de sus la romanele de dragoste, dar în ultimii ani le-am reevaluat. N-aș spune că genul predomină în lista mea de lecturi (care e o amestecătură pestriță ce se întinde de la cărți academice până la benzi desenate), dar mă întorc la el suficient de des.

În perioada asta se desfășoară Campionatul Mondial de League of Legends, unul dintre cele mai jucate (nu îndrăznesc să spun „îndrăgite”) jocuri pe calculator din ziua de azi. Printre jucători se află și Odoamne, un român care joacă la nivel profesionist încă din 2013. Aș vrea să profit de ocazie ca să vă povestesc despre joc și despre League of Legends în general – dintr-o perspectivă personală, e drept. Ce e League of Legends?

La finalul cărții, mama protagonistului se întoarce spre iubita acestuia și îi spune (parafrazez): să nu-ți fie teamă! Deși Paul se va căsători politic, nu o va atinge nici cu un singur deget pe noua lui soție. Se spune că e o fată cultivată – sper ca asta să o încălzească cu ceva, pentru că soț n-o să aibă, în mod real. Noi, concubinele, vom fi cele reținute de istorie ca soții.

Continui să-mi urmez propria provocare, descrisă aici și momentan lista mea arată așa: O carte pe care ți-o laudă cineva interminabil. O carte pe care ai citit-o mai demult și ți-a plăcut enorm. O carte dintr-un gen care te face să te simți mereu bine. O carte pe care ai luat-o pentru că ți-a plăcut coperta. O carte dintr-o serie pe care ai zis mereu că o s-o termini. O carte de non-ficțiune despre ceva care te interesează: „Green with Milk and Sugar: When Japan Filled America’s Tea Cups” de Robert Hellyer O carte foarte scurtă: „Boyhood Days” de Rabindranath Tagore O carte românească care nu e în programa școlară și care nu a câștigat niciun premiu: „Invitația la vals” de Mihail Drumeș O carte cu multe poze (sau ilustrații).

Această postare ar fi putut avea un titlu mai bun, dar cred că nu și mai descriptiv. În fine, m-am apucat să-mi urmez propria provocare, descrisă aici și momentan lista mea arată așa: O carte pe care ți-o laudă cineva interminabil. O carte pe care ai citit-o mai demult și ți-a plăcut enorm. O carte dintr-un gen care te face să te simți mereu bine. O carte pe care ai luat-o pentru că ți-a plăcut coperta.

Acum câteva zile ziceam că mulți oameni de cultură vor ca tinerii să citească pentru a-și face educația și a deveni oameni – dar asta pentru că li se pare că literatura există pentru a învăța, nu pentru distracție. Am zis cu ocazia aia că eu citesc pentru că-mi place, nu pentru că vreau să mă educ – orice învățătură se produce de obicei accidental. După ce am scris articolul, mi-am adus aminte că prin diverse cercuri am văzut provocări la citit în care se dau diverse cerințe mai mult sau mai puțin aleatorii și încerci să citești cărți care întrunesc respectivele cerințe.