Articolul avea inițial titlul, „Melodiile mele favorite din League of Legends”, dar de fiecare dată când scot oamenii ceva nou, știu că mai devreme sau mai târziu o să ajung să ascult melodia pe repeat. (Uneori îmi ia câteva luni ca să ajung s-o apreciez, e drept.) Pentru cei care n-au mai fost pe blog pe aici și care trăiesc complet izolați de ce se întâmplă în lumea internetului, League of Legends e unul dintre cele mai mari jocuri online din lume.

Umberto Eco – „A spune cam același lucru: Experiențe de traducere”. O introducere destul de bună în domeniul traducerilor, cartea povestește mai ales de experiențele lui Umberto Eco ca autor tradus care vorbește cu traducătorii săi, și ca traducător care trebuie să ia decizii pentru o carte tradusă de el. Ceea ce spune e perfect corect și adevărat, de la problema adaptării unui text sursă plin de referințe culturale la o cultură diferită, care are alte repere, până la dificultatea de a reda particularitățile de limbaj ale cuiva într-o altă limbă.

Am tot auzit de bine de jocurile „The Witcher” încă de când a ieșit al treilea pe piață, în 2015. Am tot vrut să le joc, dar cumva nu s-au legat lucrurile decât în decembrie, când în sfârșit am avut și timpul, și dispoziția necesară ca să mă apuc de ele. Bineînțeles, tot atunci a fost lansat și primul sezon din serialul „The Witcher” de pe Netflix, care e Marele Subiect Al Începutului De An.

„The Big Bang Theory” e un serial sitcom lansat în 2007 pe care am încercat să-l urmăresc acum vreo 10 ani, când era la început, și care nu m-a prins deloc. Acum, s-a întors să mă bântuie. Am trecut prin o grămadă de episoade și trebuie să recunosc că-mi place să-l urăsc. Cea mai mare problemă a mea cu serialul e că toate personajele sunt mai mult sau mai puțin oribile unele cu altele.

Am fost zilele astea la o lansare de carte. A fost o decizie spontană; pur și simplu am văzut afișul, am intrat în librărie să văd cartea, am decis că pare interesantă și mi-am zis că dacă rămân în oraș până la ora evenimentului, particip. Nu e prima lansare de carte din România la care am fost și încep să văd câteva elemente comune – așa că, bineînțeles, n-am putut sta degeaba.

Am fost să văd „Joker”. Nu acum, ci pe 4 octombrie, când am scris următorul mini-comentariu pe Facebook: „Joker” e un thriller psihologic despre un tip din Gotham care o ia razna când ajunge protagonistul unui film de artă european. N-am vrut să zic mai multe până nu s-a dus valul de entuziasm, pentru că majoritatea celor pe care-i știu au fost încântați de film, dar eu l-am urât cu spume.

Acum doi ani mi-am făcut abonament la o cutie cu crănțănele japoneze, Tokyo Treat. De conceptul de abonamente la cutii am discutat de curând aici. Doi ani sunt o perioadă lungă în online, așa că de când am scris eu despre Tokyo Treat s-a schimbat puțin treaba pe acolo. Nu mai au dulciuri/crănțănele tradiționale, nu mai au obiecte necomestibile, dar trimit Kit Kat-uri, sticksuri Pocky, chestii cu teme anime și altele.

Să faci mișto de „Fluturi” de Irina Binder e foarte ușor și a făcut-o multă lume. Așa că evident că merg contra curentului și vreau să discut serios de ea. „Fluturi” e o serie scrisă de o brașoveancă și publicată întâi online pe blogul autoarei, iar apoi în format fizic la Editura For You. Primele trei volume sunt povestite din perspectiva Irinei, al patrulea volum se numește „Până la sfârșit” și, din câte citesc, e aceeași poveste, dar din perspectiva altui personaj.

La sfârșitul lui iunie am fost în vizită pe la amica Ioana și ne-am uitat la „Into the Spider-Verse”, care e probabil cel mai bun film Spider-Man. Mi-a luat un pic de timp să mă prind că îmi plăcuse mai mult decât m-aș fi așteptat și că tot îmi stătea gândul la el, dar până la urmă l-am cumpărat și l-am adus acasă – spre surprinderea enormă a lui D., care nu cred că m-a mai văzut cumpărând filme până acum.

Când eram în școală nu-mi plăcea istoria, lucru pe care nu ezitam niciodată să-l spun. Așa că, într-o zi, o prietenă și fostă colegă de clasă a mamei mele mi-a zis că trebuie să citesc neapărat „O istorie sinceră a poporului român” de Florin Constantiniu. Am plănuit mulți ani la rând să o citesc, ba m-am și apucat de vreo două ori de ea și n-am ajuns prea departe. Acum, inspirată fiind de podcastul de istorie, am zis că ar fi cazul s-o reiau și poate chiar s-o termin.