Era un banc pe care l-am auzit mai demult și care mi-a rămas în minte nu neapărat pentru poantă, care e simplist-misogină.

Ce scriu acum, scriu pentru oameni religioși și nereligioși, pentru superstițioși și nesuperstițioși. Am printre cunoscuți și foști cunoscuți atei, creștini, yoghini, oameni de alte credințe și nu vreau să discut despre cât de bune sau rele sunt anumite credințe și nici despre cât de proști sunt ceilalți, indiferent care ar fi acei ceilalți – o astfel de discuție ar fi în afara obiectivului acestui articol.

Amu’, eu vorbesc engleza binișor, da’ parcă e ciudat să vorbesc în engleză cu doi români dacă vreau să mă asculte și alții. Discuția de până acum e între Raluca Enescu și Dorin Lazăr și e legată de libertatea de exprimare.

WordPress a schimbat editorul de text în care scrii articolele. Acum e cu 100% mai enervant, cum mă apuc să scriu un articol, cum mă enervez și renunț la mijloc.

Mă învârteam ieri prin bucătărie și încercam să fac prânzul și un desert în același timp, pentru că din când în când am impresia că mă pot coordona suficient încât să fac multitasking. (Am reușit să nu pun usturoiul în desert și nici zahărul în paste; la drept vorbind, am uitat complet de zahăr, dar e ok, cine a zis că dulciurile sunt dulci?)

Pe vremea când eram în liceu, știam un tip de peste 40 de ani care făcea sport – mergea la baschet de câteva ori pe săptămână, era în ceva echipă locală de amatori și participa la concursuri cu alte echipe de amatori.

Dacă aș face un top anual al cărților cu cele mai frumoase coperte, „Istoria naturală a dragonilor” de Marie Brennan ar fi sigur în cel pentru 2017. Iată o imagine completă, cu coadă cu tot, a ilustrației de pe copertă.

Am aflat azi că o prietenă, bolnavă de scleroză multiplă, și-a pierdut pensia din care trăia, dar și-a păstrat obligația de a cotiza la pensiile speciale ale scriitorilor români și la mărețele proiecte ale Uniunii Scriitorilor. A scris o grămadă de poezioare pe net de-a lungul anilor, iar cei de la Herg Benet le-au publicat într-un volum.

În fiecare an, timp de o zi, există în anumite orașe din țară o paradă a homosexualilor, care se plimbă pe cele mai circulate țări. Lumea urlă „huo” din toți rănunchii, „Să facă ce vor la ei acasă, să nu facă scandal în oraș! Să nu ne scoată nouă ochii și urechile cu dragostea lor! Câtă nesimțire!”

Am un prieten care spune că nu prea poți să crezi oamenii când recomandă mici, pentru că au tendința să-ți spună că micii mari sunt buni. Tu întrebi „unde-s cei mai buni mici din oraș?”, iar ei îți răspund, „în locul x, sunt uite-atât de mari și costă doar un leu bucata, cu muștar cu tot”.