De Crăciun, eram la masă cu familia când o nepoată m-a întrebat care e cartea mea favorită. I-am spus că nu am numai una – moment în care evident că mi s-a șters din minte amintirea oricărei cărți pe care am citit-o vreodată.

După ce am scris articolul precedent despre cum nimănui nu-i pasă ce drepturi de autor au expirat în 2022, mi s-a spus că ceea ce-mi doresc e foarte greu de făcut de instituții. Dar eu nu sunt o instituție, deci nu văd de ce m-aș împiedica în dificultăți.

Dorin spune azi, pe bună dreptate, că nu știm ce opere intră în domeniul public în România în 2022. Academia Română nu se preocupă cu treburile astea, deși poate că ar trebui s-o facă. Multă lume e obișnuită și cu ideea de piraterie, deci ce mai contează dacă ceva e gratis pentru că e pe torente sau pentru că au expirat drepturile de autor?

În ultimele câteva săptămâni, noua mea obsesie e „Arcane” (2021), serialul de animație. Are o coloană sonoră grozavă, e excelent realizat ca desene și concepte vizuale, iar povestea este una dintre cele mai complexe și tragice pe care le-am văzut sau citit în ultimii ani.

Suntem în a doua jumătate a lui noiembrie și am descoperit cea mai proastă carte pe care am citit-o sau o voi citi în 2021, pentru că mă îndoiesc sincer că mai dau de vreuna mai rea în următoarea lună. Se numește „#diez” (sau poate „Diez” sau „#Diez”) și e scrisă de Adrian Lesenciuc, președintele Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor. E scoasă la Editura Creator, care e editura celor care au și site-ul Libris.ro.

De curând, am primit o recomandare de articol dintr-o revistă locală de science fiction și fantasy. Articolul era foarte supărat pe niște profesori americani care-și dădeau cu părerea legat de cât de indicat e să folosești numele de „JEDI” pentru programe academice de incluziune socială.

Alint; am primit câteva comentarii recente care mă fac să-mi dau seama că mă mai citesc unii yoghini care urmează cursurile școlii MISA, așa că pot să presupun că încă mă mai citesc oamenii. Nu cred că mă citesc frecvent, dar e suficient și ocazional.

Nu prea mai stau pe Facebook, pentru că e o jegoșenie de site care nu-mi aduce bucurii și care insistă să-mi arunce în față tot felul de lucruri pe care nu mi le doresc. Așa că, atunci când intru, nu pot să nu remarc faptul că începe să pută a disperare pe acolo. Nu, nu din partea utilizatorilor, nu din partea influencerilor, ci din partea site-ului ca atare.

Nu foarte demult, am lucrat la o povestire în care un personaj avea un gen non-binar: nici bărbat, nici femeie. Acuma, în engleză personajul respectiv avea pronumele they/them, iar în rest totul era floare la ureche, pentru că englezei în general nu-i pasă de gen nici cât negru sub unghie. În română e mult mai ușor să eviți pronumele ca atare (pentru că de multe ori poate fi subiect implicit), dar te mănâncă adjectivele.

Am vrut să citesc trei romane de dragoste, dar lucrurile s-au complicat. O să vă explic imediat ce s-a întâmplat cu al treilea și de ce apar patru cărți în articolul ăsta.