Încă de prin iarnă, când încă ne deplasam fără griji pe unde voiam, maică-mea m-a anunțat că s-a deschis un restaurant nou în Sfântu Gheorghe, care pare interesant și unde „trebuie neapărat să mergem când vii pe aici”.
Mihai Iovănel a publicat în Scena 9 o listă de romane lungi, pentru că prea se plânge lumea că un film de trei ore e prea mult. Vă recomand s-o citiți, e mișto.
N-am avut niciodată talent la lucru manual. Pe tot parcursul școlii m-am considerat deosebit de nepricepută și după nu mi-am bătut capul. Bunică-mea tricota. Un frate de-ai bunicului făcea goblenuri. Maică-mea știe să croiască un pic, să croșeteze și să tricoteze (deși nu prea are răbdare). Taică-meu știe să croiască un pic. Eu… eu nimic.
Trăim vremuri interesante. Avem întreaga lume la un clic distanță și putem afla cam orice vrem de pe internet și din cărți. Putem vorbi cu oameni din toate părțile globului, cât timp avem o limbă în comun. S-ar putea spune că nu e o scuză că „nu știm” ceva, pentru că avem capacitatea de a afla oricând.
Acum vreo două luni spuneam că Covid-19 e un virus, nu o invazie tătară și că trebuie să fim inteligenți, nu curajoși. Să ieșim cu pieptul gol în fața dușmanului și să suferim glorios nu ajută pe nimeni și nu e eroic, intimidând dușmanul, ci e o strategie proastă și dăunătoare pe termen lung.
Sunt zile în care îmi dau seama că, oricât de tare mi-ar fi suflat vântul prin buzunare la un moment dat, nu am ajuns în faza în care orice chestie a început să semene cu semnul dolarului, așa cum în desene animate flămânzii încep să-și vadă prietenii ca pe pui la cuptor.
După ce a venit vloggerul Selly și a făcut un clip în care ne-a spus ceea ce se tot spune de ani și ani de zile, cum că ce se face la școală acum e inutil, au venit o grămadă de oameni să explice, practic, la ce se folosesc cunoștințele din școală. (Integralele, de exemplu.)
Prima oară am citit „Băieții din strada Pál” în copilărie, în ediția publicată în 1957 la Editura Tineretului. Dacă nu mă înșel, cartea scoasă acum la Editura Arthur e o reeditare a aceleiași traduceri.
Nu puteam să dorm într-o noapte și, în timp ce stăteam și mă uitam la tavan, mi-am dat seama că ce mă obsedează la „Trilogia sexului rătăcitor” nu e suferința, nu sunt bolile de care suferă personajele, nu sunt morțile, iubirile tragice, soții abuzivi, drogurile, mănăstirea și cele o mie de mici lucruri care se perindă într-o paradă a durerii întinsă pe trei generații.
Nu prea pun rețete pe blog, cu mici excepții. Asta de azi o postez pentru că e simplă, dar te face să pari mare bucătar, mai ales că mâncarea thailandeză nu e foarte cunoscută pe-aici.