Există cărți pentru copii pe care nu le-am citit la vremea lor pentru că pe la noi nu erau traduse (sau cel puțin, nu cred) și de care am auzit apoi din nou și din nou când am început să scot capul în lume, pentru că cei din jur trebuiau doar să pomenească un titlu sau să facă o referință și toată lumea știa instananeu despre ce era vorba. În afară de mine, evident.

La începutul secolului 18, Jonathan Swift a scris o satiră a societății contemporane, luând în derâdere certurile majore pentru probleme minore ale diverselor facțiuni religioase, punând sub semnul întrebării efectele pe care le-ar avea optimizarea societății pe baze științifice, discutând de politică și despre condiția umană. Usturător și ironic, spera să calce pe bătături lumea bună. Astăzi, cartea lui le e dată copiilor, pentru că e cu un tip care ajunge în Țara Piticilor și are aventuri pe mare.

Avem o săptămână SF? Așa pare. Și pentru că e joi, va fi SF clasic. H.G. Wells s-a născut în Anglia în 1866, adică în plină perioadă victoriană. A învățat binișor latină în școală, ceea ce nu are absolut nicio relevanță pentru cartea asta, și a mers la o facultate de științe unde a studiat biologia, ceea ce are foarte multă relevanță pentru cartea asta. „Războiul lumilor” e o carte despre invazia marțienilor pe pământ și încercarea oamenilor din Anglia de a le face față, descrise de un martor ocular la evenimente, care are un stil destul de sec.

„Seamănă cu Douglas Adams” cred că e chestia pe care am auzit-o cel mai des în ultimele zile (și ca afirmație, și ca întrebare), așa că a sosit și momentul „Ghidului autostopistului galactic”. Douglas Adams a fost un povestitor și un scriitor care nu voia cu adevărat să scrie romane – legenda spune că atât de tare a tras de timp când scria „Ghidului autostopistului galactic” încât până la urmă s-au dus, i-au luat manuscrisul neterminat și l-au publicat așa.

Discutam de curând cu un prieten despre faptul că, pentru un om de știință, Asimov dă foarte puține detalii despre modul în care funcționează tehnologia viitorului. Sau poate că, tocmai pentru că era atât de bine pregătit, își știa limitările. În schimb, cărțile lui se axează pe poveste și, mi se pare, pe situații care par aproape fără rezolvare. Există nave spațiale care circulă cu viteze mai mari decât cea a luminii, există scuturi futuriste care pot apăra purtătorul de proiectile, există planete splendide, dar sunt mai degrabă decorul și nu partea de bază a „Fundației”.

Săptămâna asta am recomandat mai mult cărți fantasy care au avut și continuă să aibă un impact în genurile lor. Unele sunt mai cunoscute pe la noi, altele nu. Închei săptămâna recomandând seria mea favorită de benzi desenate, care e și foarte influentă, foarte cunoscută: „The Sandman”, de Neil Gaiman. Acum vreo 30 de ani, DC voia să retrezească la viață niște serii moarte – cum era „The Sandman”, care fusese publicată prin anii ‘70.

Pentru că tot am pomenit de „Sabia din stâncă” de T.H. White acum 3 zile, revin cu o carte tot despre regele Arthur. Sau, mai exact, despre sora lui, vrăjitoarea Morgaine. Cartea „Negurile din Avalon”, publicată în 1983, e o reinterpretare a legendei regelui Arthur dintr-o perspectivă feminină și mistică, într-o cheie oarecum neopăgână (e o ironie aici: să scrii despre păgânii vechi ca făcând lucrurile ca păgânii noi – doar că lor le iese magia).

J.R.R. Tolkien e, într-un anumit sens, un scriitor clasic. Nu a inventat multe dintre elementele clasice de fantasy, cum ar fi elfii, piticii, orcii și limbile mistice, dar el a fost cel care le-a popularizat, iar armatele care l-au imitat au avut grijă să le cimenteze bine poziția în gen. Tolkien, al cărui nume complet nu-l știe aproape nimeni, chit că-i știu toți inițialele1John Ronald Reuel Tolkien, cu plăcere, a fost profesor de limba și literatura engleză la Oxford și a fost pasionat de limbi, lingvistică și mitologie, de unde și-a tras și inspirația pentru lumea „Hobbitului” și a „Stăpânului inelelor”.

Nu că săptămâna asta am o temă, dar se pare că iar discut despre fantasy clasic, un pic ciudat, care nu e arhicunoscut pe la noi. Mai mult, din câte-mi dau seama, cartea de azi nici nu a fost tradusă la noi. Teoretic, „Titus Groan” (publicată pentru prima oară în 1946) e prima carte dintr-o serie dar cel mai des am auzit referiri la serie ca la un întreg: „Gormenghast” de Mervyn Peake.

Dacă e joi, e o care clasică – și dacă e săptămâna cu Sf. Valentin, e o carte de dragoste. Am promis zahăr la greu, așa că scot la înaintare cea mai teribil de dulce și drăgăstoasă carte din literatura medievală pe care am avut plăcerea să o citesc. E și în versuri, ca să fie pachetul complet. Geoffrey Chaucer (1343-1400) e un tip care a lucrat pe la curtea Angliei și a fost și diplomat trimis prin țări străine, de unde a cules diverse idei, pe care le-a folosit pe urmă ca să-și scrie poezia proprie – în Evul Mediu nu prea aveau conceptul de „drepturi de autor” (și nici ideea de „originalitate” nu era foarte dezvoltată), așa că multe lucruri pe care le scrie sunt preluate de la alții.