Există cărți pentru copii pe care nu le-am citit la vremea lor pentru că pe la noi nu erau traduse (sau cel puțin, nu cred) și de care am auzit apoi din nou și din nou când am început să scot capul în lume, pentru că cei din jur trebuiau doar să pomenească un titlu sau să facă o referință și toată lumea știa instananeu despre ce era vorba. În afară de mine, evident.

La începutul secolului 18, Jonathan Swift a scris o satiră a societății contemporane, luând în derâdere certurile majore pentru probleme minore ale diverselor facțiuni religioase, punând sub semnul întrebării efectele pe care le-ar avea optimizarea societății pe baze științifice, discutând de politică și despre condiția umană. Usturător și ironic, spera să calce pe bătături lumea bună.

Avem o săptămână SF? Așa pare. Și pentru că e joi, va fi SF clasic.

„Seamănă cu Douglas Adams” cred că e chestia pe care am auzit-o cel mai des în ultimele zile (și ca afirmație, și ca întrebare), așa că a sosit și momentul „Ghidului autostopistului galactic”.

Discutam de curând cu un prieten despre faptul că, pentru un om de știință, Asimov dă foarte puține detalii despre modul în care funcționează tehnologia viitorului. Sau poate că, tocmai pentru că era atât de bine pregătit, își știa limitările.

Săptămâna asta am recomandat mai mult cărți fantasy care au avut și continuă să aibă un impact în genurile lor. Unele sunt mai cunoscute pe la noi, altele nu. Închei săptămâna recomandând seria mea favorită de benzi desenate, care e și foarte influentă, foarte cunoscută: „The Sandman”, de Neil Gaiman.

Pentru că tot am pomenit de „Sabia din stâncă” de T.H. White acum 3 zile, revin cu o carte tot despre regele Arthur. Sau, mai exact, despre sora lui, vrăjitoarea Morgaine.

J.R.R. Tolkien e, într-un anumit sens, un scriitor clasic. Nu a inventat multe dintre elementele clasice de fantasy, cum ar fi elfii, piticii, orcii și limbile mistice, dar el a fost cel care le-a popularizat, iar armatele care l-au imitat au avut grijă să le cimenteze bine poziția în gen.

Nu că săptămâna asta am o temă, dar se pare că iar discut despre fantasy clasic, un pic ciudat, care nu e arhicunoscut pe la noi. Mai mult, din câte-mi dau seama, cartea de azi nici nu a fost tradusă la noi.

Dacă e joi, e o care clasică – și dacă e săptămâna cu Sf. Valentin, e o carte de dragoste. Am promis zahăr la greu, așa că scot la înaintare cea mai teribil de dulce și drăgăstoasă carte din literatura medievală pe care am avut plăcerea să o citesc. E și în versuri, ca să fie pachetul complet.