Roxana-Mălina Chirilă

Povestiri

O poveste despre urbanism și cum am colorat odată planșe

A fost odată ca niciodată, pe când eram mică, dar nu mai țin minte cât de mică, un episod care mi-e tare drag și care nu s-ar mai putea petrece astăzi, pentru că tehnologia a evoluat prea mult. Am crescut printre planșe de arhitectură și proiecte la care se lucra mai ales ziua, dar uneori și noaptea, iar weekendurile erau mai degrabă orientative decât bătute în cuie. Taică-meu era pasionat de orice ținea de tehnologie, așa că prin anii ‘90 făcea import de calculatoare din Ungaria și aveam și noi, și el câte un calculator acasă.

Un hanorac de pomină

Stăteam nu demult cu niște tipi care-mi povesteau aventurile lor din dragoste de pe vremea când erau tineri și idealiști. Lucruri frumoase, cu suit în copaci, pus de afișe, scris scrisori care acum îi fac să râdă până la lacrimi. „Am și eu povești,” zic. „Dar ale mele-s mai amare.” „Hai, că n-or fi toate,” mă încurajează. „Bine, femeile sunt ceva mai pasive, e drept. nu prea sunt ele elementul activ, nu fac chestii la fel de…”

Tehnologia care-ți amintește să-ți suni părinții

Mobilul meu o ia razna de la Nightwish. E probabil un bug, pentru că virușii nu cred că se specializează în aberații atât de mari. Ascultam „Feel for you”, când în mijlocul melodiei mi s-a oprit brusc muzica și telefonul a intrat în Google search. „Spune OK Google,” mi-a zis telefonul. Pentru că n-aveam chef să îl apuce căutatul, am ținut gura închisă și l-am bombănit mental, așa că mi-a zis (în engleză, evident):

O seară de lucru în oraș

Într-o seară am ieșit să lucrez de-afară, pentru că prea am stat închisă în casă cât a fost ger. M-am dus la Cafetecă, care e unul dintre acele locuri mișto din Brașov unde chelnerii sunt simpatici, prizele merg și netul e disponibil 99,9% din timp. Și cafeaua e bună. Era o înghesuială de nedescris, dar mi-am găsit un loc pe acolo și m-am pus pe treabă. Lucram la un text care, în engleza lui originală, își pierduse cumva semnele de punctuație și literele mari de la începutul frazelor, așa că semăna cu o poezie contemporană pe cale să câștige premiul Uniunii Scriitorilor.

Mi-e ciudă.

Ce ciudă mi-e. Azi noapte am visat că eram un negru, ambasador venit la Casa Albă (nu mă întrebați de unde) și a fost o chestie (nu mă întrebați ce, oricum eram nevinovat) și au început să mă urmărească toți agenții prezidențiali ca să mă arunce în închisoare. M-am ascuns într-o groapă dintr-unul din culoarele mai rar folosite (nici ei nu repară decât căile de acces principale, oricum) și m-am vârât cât mai tare printre țevi ca să nu fiu vizibil (culoarea pielii contează) și mi-am ținut respirația ca să nu mă prindă tipul care verifica groapa cu ecoumetrul (ecoumetrul e un instrument care măsoară ecourile și care se prinde dacă respiri, evident).

Câteva scurte

Există texte pe care le-aș pune pe Facebook (și uneori le mai pun), dar apoi îmi dau seama că se pierd în negura uitării. Așa că pun unele dintre ele aici. *** Într-o cafenea, la masa cealaltă sunt elevi de liceu. Nu trag cu urechea, dar îi aud oricum. „Dă-i Cezarului ce-i al Cezarului!” spune o fată cu voce tare. „…stai, cine a zis asta?” „Iulius Cezar,” răspunde prompt unul dintre colegi.

Cercul de literatură aplicată

Era o zi atât de mohorâtă și plictisitoare încât elevii de la ora de istorie a lui Vasilovici trecuseră dincolo de moleșeală și începuseră să dea semne de nerăbdare și nervozitate. Erau niște mici insomniaci, prea disperați să doarmă ca să și lipească geană de geană. Nu era o problemă pentru cineva ca Vasilovici, care povestea cu glas monoton despre unul dintre Ludovicii francezi. Își amintea, în timp ce înșiruia familiile nobiliare de la curte, că în urmă cu mai bine de treizeci de ani aproape că ajunsese profesor universitar.

Metrouri în spațiu

Am visat nu demult că vizitam o colegă la noul loc de muncă. Ea de obicei e traducătoare, dar acum era cercetătoare junioară pe o stație spațială enormă care orbita în jurul soarelui. În mijlocul stației era un parc prin care se plimbau zeci de oameni în uniformă – și când ne povestea colega mai bine despre munca ei interstelară, cineva s-a uitat în sus și a zis: „N-arată cam ciudat soarele?

Inimă versus minte

Uneori cel mai greu lucru când tragi cu urechea la conversațiile celor din jur e să nu pufnești într-un râs cu lacrimi care să-i perturbe pe cei care discută. În speță, am auzit doi dezvoltatori personali pe la vreo 30-40 de ani stând la discuții – unul pe calea inimii (și a femeilor!), celălalt pe calea minții. Nu știu exact de unde a început discuția serioasă, dar eu am prins-o în clipa în care inimosul făcea un gest larg și dramatic:

Povestiri din Japonia

Mama mea are o prietenă care s-a mutat în Japonia acum un car de ani, pe la început de ‘90, și care mai trece din când în când prin România să-și vadă vechii colegi de școală și să mai dea câte o raită pe aici. Am auzit povești despre cum într-o vreme traducea pentru poliție pe acolo și suna incitant, sau cum s-a pus la punct cu gramatica limbii maghiare pentru că a ajuns să fie profesor nativ la o universitate japoneză.