După Revoluție, bunicul s-a pensionat, și-a luat permisul de conducere și a ajutat-o pe bunică-mea cu farmacia. N-am stat niciodată să îl întreb exact ce făcea, dar țin minte o excursie sau două în Târgu Mureș, după marfă, în Dacia lui. (așa că pot să vă spun sigur: la Târgu Mureș am învățat să-mi leg șireturile, stând în mașină cu bunicul ca s-o așteptăm pe bunica să rezolve cu medicamentele)
În această frumoasă dimineață, la o oră pe care n-am recunoscut-o pentru că de obicei n-o văd, m-au sculat din somn doi bărbați cu priviri hotărâte și o stare de trezie intimidantă.
După primele 100 de pagini mă întrebam de ce nu-mi place Cimitirul din Praga, chiar dacă Umberto Eco în general îmi place. Numele trandafirului mi-a rămas întipărit în minte de acum câțiva ani buni (o să trebuiască să-l recitesc să văd ce-am ratat atunci, dar…) Baudolino iar: aceeași atmosferă medievală, de data asta cu multe întâmplări și creaturi fantastice. Pendulul lui Foucault? Mi-o amintesc în culori mai neclare, dar oricum știu că m-a prins.
Ah, merde. Zilele astea, după ce am terminat cu Cimitirul din Praga (recenzia va sosi în curând), m-am aruncat asupra colecției Jules Verne, de la Editura Adevărul Holding. Întâi am fost impresionată pozitiv de ediție: arată ca vechea colecție Verne, pătrățoasă, cu coperți cartonate, pagini cu scris mare, dar făcute îngrijit și plăcute la citit. Mai sunt greșeli pe ici, pe colo, litere lipsă și alte probleme tipografice, dar nu e chiar atât de deranjant. Nici măcar tendința dubioasă de a pune virgulă după semnul întrebării sau al exclamării nu m-a perturbat. (poate sunt eu Zen zilele astea, totuși, că începe să bată la ochi ușurința cu care trec peste toate)
Câteva locuri de muncă foști colegi de facultate și masterat (filologie):
Se decorează curtea, se cheamă lăutarii, se face mâncare pentru tot satul și alaiul miresei trece prin tot satul și toată lume se bucură (în afară eventual de câțiva care au motive să nu). În condițiile satului are logică: dacă vrei muzică la nuntă, îți trebuie lăutarii, că altfel fluieră oaspeții de unii singuri. Satul se cam știe și îi pasă de căsătorie. Iar mireasa… pentru ea bănuiesc că era o tranziție reală – când pleca de la ei și ajungea în casa nouă se simțea diferența. Bănuiesc. Era alt gen de viață, altă responsabilitate, alt context. Bănuiesc.
Vorbeam cu o prietenă și nu știu cum a venit vorba, dar a început să povestească despre niște pățănii pe care le-a avut. Ideea e cam așa: s-a întâlnit cu un tip, care nu e om rău de felul lui, și care a început să-i povestească despre viața lui în multe detalii. Ea nu-l știa foarte tare, dar se vedea clar că el avea nevoie să-i spună cuiva ce are pe suflet, așa că a stat cu el și l-a consolat și i-a zis că nu-i dracul chiar așa de negru etc. Chestii de-astea, de persoană politicoasă, cu un dram de empatie.
Spunea odată o traducătoare de pe un grup internațional că face traduceri și face revizii de text – în principiu editarea în limba-țintă costă mai puțin decât traducerea efectivă… asta dacă nu cumva e un text tradus cu Google Translate care trebuie numai „cosmetizat puțin, că altfel e bine”.
Notă: Voiam să scriu un articol mai lung despre cultură, felul în care e percepută, cultura tradițională și presupunerile noastre legate de ea… dar atât de tare m-am lungit încât am preferat să despart articolul într-o serie mai ușor de citit.
În dimineața asta m-am trezit și mi-am dat seama că nu am nimic urgent de făcut și că pot să pierd vremea prin casă, un sentiment pe care în ultimele două-trei luni nu l-am prea avut. Am umblat ca o zombie dintr-o parte în alta, încercând să-mi dau seama dacă ar trebui să mă apuc de ce nu-i urgent, sau dacă ar trebui să redevin umană.