Ați observat că generațiile vechi, crescute în comunism, seamănă puternic cu generațiile noi, crescute pe internet? Probabil că nu. Dar e amuzant să constați că există cuvinte care creează o criză existențială prin simpla lor enunțare. Nu sunt aceleași pentru cele două grupuri sociale, dar efectul e asemănător.

Uneori mai merg la lansări de carte. Sunt distractive, dacă ideea ta de distracție e să mergi cu un prieten și să chibițezi - sau să iei notițe pentru scris articole acide pe blog mai târziu. Azi, 10 februarie, am fost la lansare la „Păturica roz. Întemnițat în China comunistă” de Marius Balo. Evenimentul s-a ținut în librăria Humanitas Brașov și au venit ca invitați și preotul Ioan Chirilă, profesor la UBB, și Aureliu Bejenariu, de la Asociația „15 noiembrie 1987” Brașov.

Am făcut un curs de caligrafie anul trecut - poate pentru că l-am găsit din întâmplare când căutam ceva interesant de făcut prin oraș, poate pentru că acum câțiva ani eram acasă la o prietenă artistă și mi-a dat penițele ei să mă joc cu ele, poate pentru că am un simț al umorului mai șui. Cert e că am văzut că există așa ceva și m-am dus.

Mă apucasem să scriu altă postare, dar întâi: o tiradă.

Într-o bună zi, când îmi amintesc, trebuie să citesc un roman de Sandra Brown. N-am citit niciodată unul, iar Sandra Brown e de referință și e invocată de fiecare dată când e vorba de siropuri cu scene fierbinți, pentru că scenă literară de sex „fierbinte” ajunge să fie desemnată ca fiind „gen Sandra Brown”.

Nu asta voiam eu să postez zilele astea, dar situația e cea care este.

A trecut mai bine de jumătate din prima lună din 2024, iar eu deja mi-am făcut avânt să-mi îndeplinesc promisiunea de a abandona cel puțin 10 cărți anul ăsta. Trăiască autorii români!

Mai țineți minte când vă povesteam ce citeau românii la 1800? Vă ziceam, printre altele, că românii de pe vremea aia citeau un roman popular bazat pe viața lui Alexandru cel Mare, în care Alexandru se întâlnește cu amazoane și nu numai. Îi zicea „Alexăndria” sau „Alixăndria”.

Există ceva mai insipid și totodată stresant decât să mergi la cumpărături de haine și pantofi? Te învârți prin magazine pline-ochi și, pe măsură ce treci printre rafturi și umerașe, îți dai seama că de fapt cauți acul în carul cu fân. Ce vrei tu e un inorog, un phoenix, o creatură mistică pe care n-a văzut-o nimeni decât în legende. Vrei acel obiect care să arate decent, să fie făcut dintr-un material bun, să reziste, să fie comod și să aibă buzunare - ai zice că e simplu, dar începi la un moment dat să ai impresia că ai avea mai mult succes dacă ai căuta o rochie cu crinolină.

În 2024 vreau un lucru: să mă distrez mai mult. Știu - sună superficial. Un adult cu cel puțin doi neuroni și suficientă maturitate nu caută distracția, ci știe să fie serios, responsabil și așa mai departe. Dar cred că punem prea mult preț pe stoicism și prea puțin pe hedonism, insistăm pe îndurare și nu pe plăcere, iar asta nu înseamnă că nu căutăm distracție, ci că nu o structurăm. În loc de ceva care să ne bucure cu adevărat, o să apăsăm pe butoanele care ne bucură mult mai puțin, dar ne ajută să ne mai relaxăm un pic și să amânăm constant o satisfacție mai mare.