După ani întregi în care a fost tratat groaznic de rudele lui, Harry Potter primește o scrisoare. N-apucă să o citească, pentru că-i e imediat confiscată de unchiul Vernon, dar a doua zi sosește alta. Apoi, zi de zi, sosesc din ce în ce mai multe, până când unchiul se satură și târăște toată familia într-o excursie, dar scrisorile continuă să sosească indiferent oriunde ar fi, chiar și dacă se cazează la un hotel. În cele din urmă se refugiază pe o insulă mică din largul mării, iar la miezul nopții, fix când Harry împlinește 11 ani, ușa e dărâmată de Hagrid cel gigantic și prietenos, care-l informează că e vrăjitor, îi dă un tort, îi prăjește cârnați și îi creează o codiță de porc lui Dudley.

În 1990, în lumea poveștilor a apărut un băiat-vrăjitor englez cu părul brunet și ciufulit, ochelari groși cu ramă rotundă și o bufniță care zbura în jurul lui. Băiatul era Timothy Hunter, bufnița era Yo-Yo, iar povestea era spusă în benzile desenate „The Books of Magic” de Neil Gaiman de la DC Comics, publicate în 1990-1991 și reluate în 1994-2000. „Harry Potter și piatra filozofală” a apărut în 1997.

Dacă nu greșesc, anul în care am citit prima oară o carte Harry Potter a fost 2001. Seria era deja un fenomen mondial, dar în Sfântu Gheorghe nu țin minte să fi fost prea cunoscută. Câțiva ani mai târziu, Anne Rice avea să fie trecută din mână în mână în clasă, dar JK Rowling nu a avut aceeași priză printre colegi.

Dorin Lazăr vorbește de oamenii care îl descoperă la 40 de ani pe Dumnezeu și imediat îl promovează în fața celorlalți de parcă ar fi descoperit veganismul. Spune multe lucruri în articol și cu majoritatea sunt de acord, dar mi se pare că greșește într-un punct: cel în care spune că oamenii doar mimează găsirea lui Dumnezeu pentru că nu-și caută drumul, ci doar îi lovește o criză.

Am citit două cărți românești de ficțiune luna asta, dacă tot a fost târg de carte pe aici: „Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte” de Alexandru Lamba și „Hoțul din curtea miracolelor” de Adrian Majuru. Niciuna nu e chiar ce mi-aș fi dorit de la literatura română, dar ce-mi doresc eu de la literatura română nu există.

La un moment dat, în viața bărbaților care n-au ce face apare dorința de a vorbi despre femei. Iar cei care au trecut prin comunism și sunt oameni „de bine” par să aibă o viziune destul de dubioasă, în care bărbatul se naște om, dar femeia se naște animal misterios. Misterul feminin îi mistuie, așa că încep să turuie necontenit cu ceea ce ei consideră că e înțelepciune, dar din alte unghiuri pare mai degrabă să fie naivitate și limitare.

Cărțile de ficțiune se împart în două genuri: literatură și maculatură.

Elon Musk face o treabă admirabilă de când a cumpărat Twitter: se jertfește pentru a demonstra că și miliardarii pot fi nu doar failibili, ci proști grămadă.

La nivel de concept, nu avea ce să nu-mi placă la „Solomonarul” lui Florin Chirculescu: o poveste despre un Eminescu care și-a înscenat moartea și a fugit în America de Sud, un solomonar plimbător în timp care face pe poștașul între vremea poetului și vremea noastră, universuri paralele care se modifică puțin câte puțin atunci când ți-e lumea mai dragă, un mister cu un caiet pierdut, politică, războaie istorice, un personaj contemporan vânat ca să fie băgat la zdup, o ziaristă care ar face orice pentru a ajunge la povestea esențială… Ce altceva să-mi mai doresc? Mai ales că pe Chirculescu îl știu din „Greva păcătoșilor”, un roman în care a demonstrat că poate scrie chiar bine.

Ce înseamnă să vii din sărăcie, dintr-o lume abia deschisă spre nou, spre afaceri, spre întreprinderi private, spre libertate.