Cărțile de ficțiune se împart în două genuri: literatură și maculatură.

Cărțile de ficțiune se împart în două genuri: literatura adevărată și literatura de consum.

Cărțile de ficțiune se împart în două genuri: discutate de critici și ignorate de critici.

Cărțile de ficțiune se împart în două genuri: astea care-mi plac mie și alea care-ți plac ție.

Trăim într-o epocă de aură a literaturii. Poate că nu pare, pentru că avem atât de multe alte tipuri de artă la dispoziție, iar audio-vizualul e mult mai pregnant. Toată lumea se uită la filme, seriale, clipuri pe Youtube - dar situația asta doar ascunde o piață de carte enormă.

Editurile se plâng constant că lumea „nu mai citește”, dar adevărul e un pic mai complicat. În condițiile în care se publică aproximativ 15000 de titluri anual doar în România, n-aș zice că industria moare. Sigur, tirajele sunt mult mai mici decât cele din comunism, dar dacă ne uităm la istoria literaturii în ansamblul ei, suntem tot într-un vârf. Tehnologia și gradul de alfabetizare au transformat literatura dintr-o formă de divertisment a unor oameni care nu muncesc cu cârca (foarte puțini în istorie, de altfel) într-o formă de divertisment la care avem toți acces.

Așa că ne permitem să strâmbăm din nas și să avem preferințe foarte nișate. Și, odată cu nișele, ne permitem să ne sucim și să ne învârtim în așa fel încât să demonstrăm că ce ne place nouă e cel mai bun.

Începe primul curs de filozofie din facultate și studenții intră unul după altul în clasă și se așază în bănci. Profesorul le zice:

• Vom face un exercițiu de logică, ca să determinăm cine este cel mai grozav om din lume. Dintre toate țările, care spuneți că este cea mai grozavă?

• Franța! spun studenții.

• Și care este cel mai grozav oraș din Franța?

• Parisul!

• Și care este cea mai grozavă universitate din Paris?

• Sorbona!

• Și cel mai grozav departament din Sorbona?

• Cel de filozofie!

• Și din departamentul de filozofie, cine e mai grozav decât toți?

• Șeful departamentului!

• Și cine e șeful departamentului?

• Dumneavoastră!

• Eh, vedeți? Sunt cel mai grozav om din lume!

Suntem obișnuiți să vedem literatura ca pe o evoluție a genurilor și stilurilor: de la epopei la romane, de la clasicism la romantism - dar poate că ar fi mai corect s-o vedem ca pe o transformare. Gusturile și modele se schimbă, dar ce e bun rămâne bun. „Odiseea” nu e mai primitivă decât „Robinson Crusoe”, Dostoievski nu a scris mai slab decât Ioana Pârvulescu.

Eu aș zice și că nu cred că există nimic care să determine fără drept de apel cursul literaturii. Motivul pentru care romantismul a urmat clasicismului sunt multiple, dar nu știu dacă aș spune că romantismul era inevitabil. Alte opțiuni au fost, dar până la urmă aceasta a luat amploare.

E plăcut să vezi lucrurile ca fiind absolute și neschimbabile, dar viața și arta sunt mai maleabile de atât. E ușor, uitându-te în trecut, să vezi sâmburii unor curente, să vezi ce anume le-a determinat să crească și să aibă succes, dar faptul că vezi istoria nu înseamnă că e unica variantă posibilă.

Istoria - inclusiv cea a literaturii - e scrisă de cei puternici. Iar puternici sunt cei care aleg cărțile din canoane, care scriu recomandările oficiale. Se impun în zonele înalte ale școlilor, universităților, istoriilor oficiale, revistelor culturale. Alții care sunt puternici sunt cei care vin la firul ierbii, scriu istoriile neoficiale care pot deveni oficiale prin faptul că prind atât de mult la public încât până și zona înaltă ia amploare.

Gusturile se schimbă, după cum ziceam. Genurile și cărțile odată iubite cad în dizgrație (Virginia Woolf avea cuvinte grele de zis despre greii secolului 19), în timp ce cele odată disprețuite urcă (poveștile cu priză la public încep să fie studiate în universități; benzile desenate și-au făcut și ele intrarea în zona înaltă). Iar dacă se întâmplă ca genul să nu fie în tendințe, dar cartea să fie bună, te poți trezi că acea carte „transcende genurile” sau i se inventează un nou gen, pentru „ca ăla, dar bine făcut” (vezi: Margaret Atwood nu scrie science fiction, ci ficțiune speculativă).

Dar, în ciuda faptului că genurile urcă și coboară în tendințe, nu genul e cel care dă valoarea cărții, la fel cum nu subiectul dă valoare picturii (și eu, și Vincent van Gogh am desenat flori la viața noastră). Așa că poți să ai un roman realist extraordinar, dar și unul extraordinar de plictisitor cu un fir narativ stupid și personaje nerealist de anoste. Poți citi o autobiografie fascinantă, dar și una care să te facă să empatizezi cu inamicii autorului.

Iar dacă e să facem comparații între genuri, un roman experimental fără cap și fără coadă în care autorul halucinează dezlânat despre Descartes și Heidegger s-ar putea să fie mult mai slab decât „Corabia magiei” de Robin Hobb.

Din păcate, sunt destui care abordează discuțiile despre cărți pe principiul „Cel mai grozav om din lume sunt eu, profesorul de filozofie de la Sorbona” și scot genul în față: poate că e dificil să citești cartea asta, dar e mai bună decât un roman de dragoste! (Decât care roman de dragoste? Și ce înseamnă în context „mai bun”?)

Sau vin cu un paradox: o carte scrisă „bine” e cea pe care te chinui s-o înțelegi. (O să revin într-un alt articol, poate, să vă spun cât mă enervează atitudinile gen, „Comunică atât de bine! Nimeni nu-l înțelege”.) Pentru că, nu-i așa?, dacă te chinui s-o înțelegi însemană că ți-a dat de gândit! Și important la cărți e să-ți dea de gândit.

Ce gândești după ce citești ține de afinități și dispoziții mai mult decât de calitatea cărții sau a cititorului. Hemingway nu mi-a stârnit interesul, dar Irina Binder m-a prins într-o ipostază de filozofeală și am stat să mă gândesc care sunt elementele care prind atât de bine la public în „Fluturi” și ce fantezii îndeplinește cartea. Nu înseamnă că Binder ar fi mai talentată decât Hemingway. Tolkien, la fel, mă face să mă gândesc la versuri aliterative și la faptul că avem o cultură a cântecelor care diferă de cea a înaintașilor noștri - așa că soundtrackul de la „The Hobbit” ne dă pe spate, dar același cântec scris pe hârtie e sărit de majoritatea cititorilor; iar deși Tolkien e un scriitor de care cred cu tărie că e foarte bun, gândurile astea nu sunt legate neapărat de calitățile intrinsece ale cărților lui.

Și iar, ce-ți place și ce nu-ți place ține de afinități și dispoziții. Îmi plac unele cărți slabe pentru că anumite aspecte ale lor mă distrează sau mă intrigă. Îmi displac unele cărți bune pentru că pur și simplu nu ne potrivim (droguri și mizerie umană? greu, greu). Asta ca să nu mai aducem vorba de faptul că poți descoperi un clișeu, o tehnică, o idee care să fie noi pentru tine și să crezi că o carte e grozavă pentru că le folosește; dar de fapt să nu fie meritul cărții, ci al înaintașilor ei, iar pentru cunoscători să fie clar că e o imitație palidă.

Cumva, cu cât trece timpul mai mult, cu atât mi-e mai greu să definesc o carte bună. Încep să cred că nu există un ideal, ci o serie de idealuri și foarte multe calități, iar ca totul să fie bun, trebuie să existe un echilibru și o armonie între aspecte. Separat, putem discuta și de compatibilitatea între carte și cititor.

Și separat de toate astea putem spune un cuvânt și despre cei care strâmbă din nas când văd pe cineva citind cartea „greșită” sau neapreciind „destul” o „capodoperă”. Iar acel cuvânt pe care-l putem spune este: ZÂT!