Acum vreo câțiva ani, Dorin Lazăr m-a pus să mă uit la un clip făcut de RedLetterMedia. Singură nici prin cap nu mi-ar fi trecut să mă uit la așa ceva: erau acolo doi tipi, unul mai în vârstă, altul mai tânăr jucând rolul unor meșteri de la serviciul de depanări de casete video și aparate aferente - iar în loc să-și facă treaba, vorbeau de filme. Am râs cu lacrimi. Am râs atât de mult la primele lor clipuri încât mă apuca accesul de tuse. Uneori știam filmele, alteori nu - nu conta, povesteau fain.

Acum câteva luni, Iulia Dromereschi a venit cu o listă și o idee. Lista era „Cele mai bune 50 de romane de dragoste de citit astăzi”, făcută de Time.com. Și ideea era să strângă un grup oameni dispuși să le citească pe toate în decurs de un an - câte una pe săptămână. O provocare mai ales pentru cei care nu prea citesc romane de dragoste.

Nu sunt analist politic și nu vreau să mă bag pe ce însemană politică externă, Ucraina, Rusia, Israel, Palestina. Sunt destui care vor face lucrurile astea mai bine decât mine.

Am prieteni creativi care au diferite proiecte, fie că e vorba de podcasturi, de ilustrații, de benzi desenate, de bloguri, de vloguri. Unii le fac ca proiecte de pasiune, alții ca proiecte din care poate chiar vor să câștige ceva. Un lucru pe care-l aud des e că primesc destul de puține reacții la ce fac. Podcasturile sunt ascultate, nu comentate. Ilustrațiile primesc like. Și, cu excepții rare și fericite, cam atât, ceea ce e descurajator.

Nu știu dacă sunteți la curent cu ce mai face JK Rowling, cea mai bogată autoare de cărți de copii din lume. Momentan, a declarat la recensământul Scoției că religia ei este „credința în biologie”. Pe lângă asta, crede că foarte mulți bărbați se simt excitați sexual când se îmbracă în femei. Și mai crede și că bărbații vor să se îmbrace în femei ca să violeze femei în spații publice.

Voxa a anunțat ieri un concurs de povestiri horror. Cea mai populară dintre ele va câștiga un premiu de o mie de euro. Dacă vi se pare că le fac reclamă, mai gândiți-vă. Sunt aici să fac mișto de ei.

Mă simt de parcă aș fi prins doar reverberațiile trecerii unui mare scandal.

Există un val în sociologie, antropologie și alte domenii similare în care cercetătorii încearcă să înțeleagă perspectiva internă a grupurilor pe care le studiază. Cărți precum „Take Back What the Devil Stole: An African American Prophet’s Encounters in the Spirit World” de Onaje X.O. Woodbine sau „The Struggle to Stay: Why Single Evangelical Women Are Leaving the Church” de Katie Gaddini prezintă persoane cu credințe diferite, dar o fac în așa fel încât să poți înțelege mai bine cine sunt oamenii implicați și de ce gândesc cum gândesc. Cartea lui Onaje Woodbine vorbește de o femeie „sfântă” dintr-o comunitate de negri săraci din SUA, care a avut o viață grea și l-a găsit pe Dumnezeu (care-i vorbește) și acum e recunoscută ca un fel de lider al comunității. Cartea lui Kate Gaddini e despre femei din comunitatea creștină evanghelică din SUA, care se confruntă cu problemele misogine din cadrul Bisericii lor.

Mi se pare fascinant cum se schimbă în timp semnele de politețe și insultele. Sunt lucruri care rămân relativ constante (să nu faci gălăgie în public dacă nu e o ocazie specială, pentru că deranjezi), dar altele cutume se transformă în timp din diverse motive. Și e amuzant când cutuma veche și cea nouă se bat cap în cap.

A trecut mai bine de o lună și jumătate de la ultimul articol cu ce am citit și între timp am avut și o vacanță de două săptămâni. Din motive încă secrete, dar care se vor revela în curând, în ultima vreme am citit mult mai multă literatură română decât obișnuiam. A fost un efort. Iar ca lucrurile să fie și mai dificile, am citit și niște Camus.