Am ajuns la Constanța la început de octombrie, în afara sezonului și, conform prietenilor noștri, în afara oricărei logici sănătoase. Am coborât din tren pe seară, am evitat un taximetrist pus pe șmenuri, am găsit unul pus pe treabă și nu peste mult timp am tras la hotelul nostru dintre Constanța și Mamaia, unde mai erau și alți câțiva turiști pierduți.

Era spre opt seara - suficient de târziu încât să fie întuneric afară, suficient de devreme încât să mai vrem să ieșim să ne dezmorțim picioarele după atâta stat pe tren. Am întrebat la recepție cum să ajungem în Mamaia (ieșirea din zona hotelului părea cam alambicată). Recepționera s-a uitat la noi îngrijorată și ne-a spus că nu e nimic acolo - doar o zonă părăsită.

„Vrem doar să ne plimbăm puțin.”

„Mai bine mergeți pe faleza cazinoului.”

Ceva din expresia ei ne-a convins să ne schimbăm planurile și s-o luăm spre Centrul Vechi al orașului. Înarmați cu o hârtiuță pe care ne trecuse linia autobuzului și detalii despre cum să cumpărăm bilete prin SMS, ne-am aventurat spre cea mai apropiată stație. 5-40-ul a sosit rapid, cât încă ne mai întrebam ce geniu pustiit a numit liniile de autobuz ale Constanței.

Autobuzul era în regulă. Curat, cu alți călători, cu un ecran pe care rulau ba reclame, ba o hartă pe care ne puteam vedea progresul. În schimb, străzile erau întunecate și pustii. La opt seara, totul era închis, oamenii absenți, singura excepție fiind un magazin mic în care intra un moș. Dacă mi-ai fi spus că ceilalți călători se materializau și dematerializau direct în stațiile de autobuz nu m-aș fi mirat prea tare.

În cele din urmă, am ajuns la parcul arheologic. Doi tineri, din care poate unul beat, urlau pe lângă zidul de incintă. Atmosfera îmi amintea de București pe la 12-1 noaptea. Am coborât spre mare și am reușit să dăm de o pietonală slab luminată. Ne-am bucurat să vedem terase deschise și să remarcăm că nu suntem, totuși, singurii ieșiți pe afară prin oraș, chiar dacă totul avea o atmosferă măcar un pic dubioasă.

N-am mai mers până pe faleză, ci ne-am oprit la o terasă, unde am mâncat cele mai uleioase mâncăruri pe care am avut ghinionul să le gustăm în ultima vreme. Chiar și edamamele, de obicei fierte și sărate, erau prăjite într-o baie de ulei. În schimb, niște pisoi simpatici se jucau și cerșeau printre mese, bâzâindu-ne pe noi, agățându-se de geaca cuiva de la o masă și atrăgând atenția unor străini de la altă masă.

După ce am terminat de mâncat, am orbecăit până la o stație de taxiuri, neîndrăznind să mai avem o experiență cu autobuzul. Taximetristul (turc, musulman, credincios) ne-a povestit de afacerile murdare cu prostituție și proxenetism și de capcanele întinse turiștilor băuți - mai ales celor străini cu bani și fără prea mult discernământ.

A doua zi, pe lumină, am fost să vedem un pic din Mamaia, care era într-adevăr în mare parte părăsită. Printre vechile hoteluri comuniste mergeam noi și vreo doi-trei alți rătăciți. Localurile erau închise, iar unele vitrine păreau blocate de lucruri uitate. Pe plajă, însă, ciorile și pescărușii își făceau de cap cu scoicile aduse de valuri noaptea, iar din loc în loc vedeai câte o meduză eșuată. Ici, colo, câte un pescar stătea pe malul apei, cu undița pregătită. Ne-am întrebat ce poți prinde în ape atât de mici, dar nu i-am deranjat de la ale lor.

După ce ne-am săturat de plimbat prin nisipuri, am luat-o iar spre centru cu autobuzul. Pe lumină, parcul arheologic s-a schimbat radical: e un loc îngrijit, cu ziduri romane, cu informații scurte despre ruinele rămase din Antichitate, cu câteva bucăți de clădire expuse. Din loc în loc, câte o bancă stătea în fața unor tufe de trandafiri cățărători - probabil intenția era să îmbie prin frumusețe, dar poate că iedera ar fi fost un pic mai prietenoasă cu potențialii șezători.

Ne-am învârtit prin zonă - pietonala a fost mai prietenoasă la lumina zilei (ar fi fost mai greu să fie invers), dar am văzut și mai clar cât de părăginit e orașul, cu mici excepții. Constanța pare înțepenită prin anii ‘90 și împânzită de reclame din zilele noastre. Peste tot sunt șantiere, lucru pe care l-am crezut bun până când ne-a spus o amică care locuiește pe-acolo că în Constanța se repară atât de prost încât până se termină de făcut treaba trebuie să se ia din nou de la capăt. Dale sparte, trotuare vai de capul lor - poate doar asfaltul de pe străzi să fie mai bun în orașul împânzit de mașini și fără treceri de pietoni.

Am coborât spre plajă pe niște scări - și a trebuit să ne întoarcem sus, pentru că la mijloc era blocată trecerea de niște renovări. Am luat-o apoi prin altă parte și în cele din urmă am ajuns iar pe asfalt - strada Lebedei, conform Google Maps, mergând pe lângă o plajă enormă, apoi pe lângă o parcare lungă. Când deja începea să pară tristă zona, am ajuns în portul turistic, unde sunt o grămadă de localuri simpatice cu terasă. Ne-am așezat pe-acolo să luăm prânzul. Eu, aventuroasă, am luat un bouillabaise care a fost chiar bunicel. El, neaventuros, a luat niște paste care s-au dovedit a fi neimpresionante și niște hamsii prăjite care s-au dovedit a fi aproape necomestibile.

Între timp, am primit recomandări de restaurante, cum ar fi pizza Marinara din centrul vechi (de la un localnic), un loc pe care l-aș recomanda și eu cu încredere mai departe.

Muzeul de istorie și arheologie e interesant de văzut dacă n-ai mai fost și mai puțin interesant dacă ai fost în muzee mai interesante recent, dar am mai fost acum câțiva ani și am văzut ce au pe acolo, așa că de data asta am sărit peste el.

Cazinoul e încă în renovare. Partea din față e frumoasă, albă și în mare parte ascunsă privirilor de despărțitoarele care marchează șantierul. Partea din lateral încă e în șantier și e plină de schele. Încă nu s-au montat geamurile și ușile, dar altfel clădirea e superbă, iar faleza și parcul din jur arată excelent. Pescărușii zboară, scoțând sunete de parcă ar face mișto de trecători, iar în perioada asta a anului ciorile găuresc nuci și le mănâncă, ceea ce e distractiv de văzut.

Când pleci de pe cele două-trei străzi turistice, dai de trotuare nepracticabile, clădiri jumulite de timp și construite sau modificate parcă alandala, de mașini care circulă nebunește, de trepte sparte. Una dintre recomandările primite a fost să vedem cartierul italian, o denumire care suna promițător până am am aflat că e „italian” în sensul în care e o zonă rezidențială cu vile de lux construite de o companie italiană acum câțiva ani - nicidecum de vreo zonă istorică italienească. Recomandarea nu are sens când vii dintr-un loc unde ai ce vedea când te plimbi; cred că nici prin cap nu mi-ar trece să trimit pe cineva să vadă cartierele Avantgarden din Brașov, iar Gheorgheniul din Cluj îl recomand doar celor cărora le spun că totuși unele cartiere comuniste sunt bine gândite (chiar dacă blocurile în sine nu neapărat). Dar, cumva, tot plimbându-mă, mi-a trecut prin cap că da, poate un cartier rezidențial cu case standard și o imagine un pic mai îngrijită și coerentă e deja lucru de mare admirație și mirare pentru unii cetățeni. În rest, aproape toate locurile prin care ne-am învârtit au avut un iz de periferie a orașului - kilometri și kilometri de periferie prăfuită.

Impresia mea e, per ansamblu, una de oraș ratat, ai cărui primari n-au știut ce să facă sau n-au vrut să facă mare lucru pentru localnici. M-aș fi așteptat la neglijență și la un aer părăsit de la o stațiune care trăiește aproape exclusiv din turism, nicidecum de la al patrulea oraș ca număr de locuitori din țară, cu al patrulea cel mai mare port din Europa, cu o universitate proprie și cu istorie cât cuprinde. Până la urmă, Constanța ar trebui să fie mai mult decât doar „litoral”, la fel cum Brașovul e mai mult decât doar Poiana, Oradea e mai mult decât doar apropierea de Ungaria, iar Clujul e mai mult decât doar IT.

Nu există niciun motiv pentru care Constanța să fie un loc mai haotic și mai neîngrijit decât alt oraș din țară - și totuși este. Dând cu ochii apoi de București, n-am putut să nu simt că m-am întors în sânul civilizației, lucru care nu mi se întâmplă des când văd capitala.