A trecut o lună de când am postat ultima grămadă de cărți și a venit momentul să mai dau o tură pe Goodreads, să văd ce am citit și să trec comentarii și aici.

Teoretic, cel mai frumos și mai elegant ar fi să-mi fac fișe de lectură cu ce citesc, în caz că am nevoie de referințe vreodată. Practic, hai să fim serioși. Mi-e lene. Notițele de impresii sunt tot ce sunt dispusă să fac.

Gillian Flynn - „Sharp Objects”

„Sharp Objects” e un thriller. Nu la fel de bun ca „Gone Girl” de aceeași autoare, dar decent. Acțiunea se petrecere într-un orășel din SUA; o jurnalistă se întoarce acasă să investigheze dispariția unor fete și avem ocazia să vedem cât de dusă cu sorcova poate fi societatea de acolo.

La fel ca în „Gone Girl”, psihologia personajelor dă tot farmecul poveștii. Spre deosebire de „Gone Girl”, cartea mi s-a părut cam trasă de păr. Toată lumea din orașul ăla pare să înghită droguri și medicamente pe bandă rulantă, de cred că le aduc ăia cu camionul. Analizele de sânge nu arată o singură substanță nocivă, ci zece. Altfel, finalul e un pic grăbit, dar ideea merge mișto.

Raoul Vaneigem - „Resistance to Christianity: A Chronological Encyclopaedia of Heresy from the Beginning to the Eighteenth Century” (traducere în engleză de Bill Brown)

O carte pe care am luat-o de pe NetGalley gratis, în schimbul unei recenzii cinstite. Mă așteptam la o carte bună, dar nu m-am uitat la un factor-cheie: autorul e belgian și scrie în franceză, deci intră în zona de influență a școlii franceze de scris academic. Ceea ce înseamnă că există puternice similarități aici cu cărțile oamenilor noștri de cultură de modă veche: trebuie ori să fii deja la curent cu temele expuse, ori să stai cu Wikipedia deschisă în față ca să ții pasul cu ce zice. Începe inteligibil, dar apoi te încurcă în detalii.

Pe lângă asta, Raoul Vaneigem e tezist. E foarte anti-religie chiar și pentru cineva care scrie o istorie a ereziei. Am abandonat cartea relativ repede pentru că nu era nici ușor de citit, nici ușor de verificat, nici nu aveam încredere că informația ar fi obiectivă.

Shannon Chakraborty - „The Adventures of Amina al-Sirafi”

„The Adventures of Amina al-Sirafi” e o poveste de aventuri în stilul celor „O mie și una de nopți”. Nu mi-am dat seama cât de dor mi-era de o carte de aventuri până nu am citit-o pe asta. Dacă ar fi să-i reproșez ceva, e că Chakraborty simte nevoia să ne predice ce e bine și ce e rău în lume în ziua de azi… într-o poveste care se petrece în secolul 12.

În afară de apucăturile scriitorilor din decada 2020, însă, povestea e mișto. Pirați, monștri, misiuni imposibile, fete fugite de acasă (sau răpite?), demoni și creaturi zburătoare din lumi paralele. Cum să nu-ți placă?

Brian Aldis - „Non-Stop”

Un roman SF din anii ‘50 despre o navă pornită într-o călătorie printre stele pe durata mai multor generații. Ca orice roman SF din perioada respectivă, bărbații sunt oameni, femeile sunt extratereștri, iar extratereștrii reprezintă umanitatea. Ok, nu, exagerez - dar asta doar pentru că nu prea auzim nimic de extratereștri.

În afară de confuzia eternă a sefistului ‘50-ist cu privire la diferențele de gen și de aversiunea mea față de nave spațiale, „Non-Stop” e o carte bună. La bordul navei enorme interstelare au avut loc niște cataclisme atât de demult încât nimeni nu le mai știe. Coridoarele au devenit ecosisteme cu animale sălbatice și cu plante care cresc, trăiesc și mor în funcție de ciclul automat al luminilor din navă. Oamenii rămași trăiesc în triburi și urmează o religie bazată pe Jung. Iar dincolo de asta, povestea are o structură de roman polițist, în care încercăm să aflăm ce s-a întâmplat cu nava și ce se petrece acum la bordul ei.

Goran Mrakić - „Micile plăceri ale morții”

„Micile plăceri ale morții” e o autobiografie plină de expresii frumoase. Să zicem. Ideea ar fi că Mrakić a crescut într-un sat plin de sârbi și sași din apropierea Timișoarei și a prins acolo Revoluția cât încă era în școală. Am auzit cartea asta fiind lăudată pentru atmosfera care evocă atât de bine satul sârbesc din perioada de final de comunism, dar dacă ar fi într-adevăr o poveste autentică din satul respectiv, aș putea ierta dulcegăriile și faptul că unele capitole nu duc absolut nicăieri.

Problema e că Mrakić a vrut să facă realism magic. Uneori pare să povestească lucruri care s-au întâmplat. Alteori povestește din imaginația proprie. Te prinzi când inventează un frate al unui bunic născut în secret în SUA, care vine să bombardeze fix satul ăsta în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Te prinzi când inventează o întâlnire cu un băiat dispărut de o sută de ani. Te prinzi când inventează la ce se gândea o bătrână în momentul morții. Dar lucrurile sunt mai puțin clare când povestește o scenă din tren între un individ insalubru din sat și o profesoară atractivă.

Chiar dacă întâlnirile cu oameni morți sunt evident scorneli, încurcătura dintre real, imaginar și legendă sătească mi-a pus capac. Da, ok, realism magic - dar dacă scrii ficțiune, atunci îți judec cartea la standarde de ficțiune. Și dacă tot inventezi, de ce inventezi lucruri atât de neinteresante și povești care nu duc nicăieri?

Ji-li Jiang - „Cravata roșie. O copilărie din vremea Revoluției Culturale”

„Cravata roșie” e fix ce scrie în titlu: o autobiografie a unei fete care era în școală în timpul Revoluției Culturale din China. Cartea e într-o colecție pentru copii, dar cred că adulții or să înțeleagă mai mult din ea, mai ales dacă au priceput ceva din comunism în general.

Ji-li Jiang era o fată bună, cu note mari la școală, plăcută de profesori, dar Revoluția Culturală îi prinde familia pe picior greșit. Deși tatăl ei era printre primii comuniști, tatăl lui fusese chiabur, așa că acum e ținta răutăților celor din jur, casa lor e percheziționată, puținele lucruri mai valoroase care le-au rămas sunt distruse sau luate, șansele ei de a urma o școală bună scad până devin aproape invizibile. Cartea reproduce mentalitatea pe care o avea, dedicația pe care o simțeau toți (inclusiv ea!) pentru Mao, perplexitatea simțită când trebuia să se întoarcă împotriva unor oameni pe care îi stima pentru că așa cereau cei din jur.

Nu, nu am citit intenționat două autobiografii din comunism una după cealaltă, doar s-a nimerit. Ji-li Jiang scrie simplu, fără înflorituri, sincer. Poate că dă prea puține detalii pentru a fi înțeleasă de copiii de azi, dar am impresia că a aterizat în zona cărților pentru copii doar pentru că e despre un copil. Altfel, e o mărturie onestă. Poate ar merita citită și pe la noi de cei care au nostalgii comuniste, ca să-și amintească că nu contează cât de tare crezi în cauză, tot poate să-ți meargă rău, iar lumea din jurul tău o ia razna.

Philip Pullman - „The Good Man Jesus and the Scoundrel Christ”

Philip Pullman e cunoscut aproape exclusiv pentru seria „His Dark Materials”, tradusă la noi ca „Materiile întunecate”. În „Materiile întunecate” are un univers fantastic captivant, aventuri, urși polari vorbitori, lumi paralele, filozofii teologice transformate în elemente de a construcție a lumii și multe altele. Și seria istorică cu Sally Lockhart e bunicică și are nu doar aventuri, ci și atmosferă din lumea victoriană, cu apariția socialismului și nu numai.

Dar știți pentru ce nu e cunoscut Pullman? Pentru „The Good Man Jesus and the Scoundrel Christ”, o carte din 2010 scrisă ca parte dintr-o serie în care mari autori reimaginează mituri. E și Margaret Atwood printre autorii de acolo cu „Penelopiada”.

Philip Pullman are o idee interesantă: Iisus a avut un frate geamăn, (numit aici Hristos), pe care istoria l-a neglijat. Iisus era predicatorul, Hristos era cel care mergea pe urmele lui și scria ce se întâmpla. La un moment dat, Hristos a început să „corecteze” adevărul istoric pentru a-l reflecta pe cel universal, la îndemnul unui necunoscut pe care l-a luat drept înger.

Problema e că Pullman rescrie cam fiecare scenă din Noul Testament într-un limbaj un pic mai modern, iar uneori Iisus spune altceva decât a spus în Biblie, în timp ce Hristos consemnează ce-l taie pe el capul. Asta e tot. Dacă nu-ți aduci aminte exact ce e în Biblie, e posibil să ratezi diferențele. Nu există personaje, nu există scene extra-biblice decât cu una sau două ocazii. E dezamăgitor. Cartea asta putea fi un eseu. Și probabil a și fost, dar scris de altcineva.

Marcia A. Zug - „You’ll Do: A History of Marrying for Reasons Other Than Love”

O istorie americană a căsătoriilor pentru motive precum banii, cetățenia sau avantajele primite de la stat, scrisă de o profesoară de la o facultate de Drept. Îmi place felul în care arată schimbarea mentalităților de-a lungul timpului: căsătoria începe ca un aranjament în primul rând economic, iar schimbarea de paradigmă care o transformă într-o relație de dragoste vine atât cu avantaje, cât și cu dezavantaje, unele dintre ele neașteptate. (Dacă în vremurile vechi cineva care se purta ca o soție și avea grijă de casă și de copii era o soție și soțul avea datorii economice clare față de ea, în vremuri mai noi se presupune că ea îl iubește dezinteresat și nu are nevoie de recompensări clare pentru munca depusă în caz că apar probleme.)

Are și o parte în care discută de impunerea căsătoriei ca soluție pentru o serie de probleme - inclusiv unele economice. (Oamenii căsătoriți o duc mai bine! Sunt mai bogați! Încurajați-i să se căsătorească pentru a fi bogați!) Iar Zug zice, pe bună dreptate, că dacă oamenii vor ca instituția să fie despre dragoste, nu despre alte avantaje, ar fi bine să nu mai lege atâtea avantaje de ea, ci să ofere avantajele în alte moduri.

E mișto și că Zug vine să ne tragă de mânecă atunci când dă exemple extreme și să ne spună că ele reprezintă doar vârfuri ale unor mentalități mai puțin drastice. Una peste alta, e o carte care merită. Chiar dacă nu suntem americani, oferă o perspectivă nouă asupra unor idei pe care poate le avem și noi.

Colleen Hoover - „Verity”

Ahahaha. Sper că asta e una dintre cărțile mai slabe ale autoarei, pentru că „Verity” e un fel de thriller/romance care stă prost în picioare. Eroina e o scriitoare angajată să termine seria unei Scriitoare Importante care a suferit un accident de mașină și a devenit legumă. Soțul Scriitoarei Importante e un tip de care aflăm că e foarte sexy - dar care e caracterizat indirect ca un tip care vrea să controleze femeile pe plan personal.

Eroina se mută în casa lui, care e marcată de dezastre: fiicele gemene au murit, mama e legumă (după cum ziceam), soțul e îndurerat, doar copilul mic de 5 ani pare neafectat. Iar eroina noastră descoperă manuscrisul autobiografiei Scriitoarei Importante, care pare să fi fost psihopată de-a dreptul.

Urmează scene de groază prin casă (stil jump scare, doar că merge mai greu în scris), dar și scene de sex cu Soțul Îndurerat. Ca să vă faceți o idee, în această carte femeile mușcă tăblia patului când au orgasm. Da, și eroina, și Scriitoarea Importantă fac asta. Voi nu? (Ce? Dați cu capul de perete dacă încercați? Hai mă.)

Am crezut că Soțul Îndurerat va fi adevăratul criminal, care a scris autobiografia ca să-și învinuiască soția-legumă de uciderea fiicelor, să scape de ea și să-și atragă o nouă victimă. Am crezut că moartea accidentală a unui pieton de la începutul romanului a fost cauzată de el, ca s-o dea pe spate pe eroină cu manierele lui impecabile și săritoare. Dar nu. Din păcate, rezolvarea e cu mult sub nivelul pe care mi-l imaginasem.

Rodica Ojog-Brașoveanu - „Cianură pentru un surâs”

Am cumpărat cartea asta drept cadou de Crăciun pentru altcineva și am zis s-o citesc și eu înainte s-o dau. Mă bucur foarte mult că am stat s-o citesc, ca să știu să cumpăr alta în locul ei. Nu știu dacă problema e doar de la autoare sau dacă e de vină și ediția din 2019 de la Nemira, dar e surprinzător de greu de citit.

Știu: o să supăr niște oameni zicând asta. S-ar putea să fie inevitabil, pentru că Rodica Ojog-Brașoveanu are mulți fani și mi-a fost des recomandată, mai ales cu romanele polițiste.

Problema e cam așa: stilul e atât de schematic încât e foarte greu să te prinzi exact ce se întâmplă la începutul cărții. Sigur, începem cu o scenă de asasinat a la Hollywood, dar continuăm două decenii mai târziu cu descoperirea unor tablouri foarte valoroase într-un compartiment secret al unui scrin. De către cine? De către niște oameni care trăiesc la comun într-o singură locuință, fiecare cu camera lui, dar cu holul și bucătăria comune. (Acum că v-am zis asta, vă va fi mai ușor să înțelegeți începutul.)

Dar s-ar putea ca dificultatea textului să fie sporită și de faptul că ediția din 2019 de la Nemira pare să aibă niște spații lipsă - nu între cuvinte, ci între scene. Acolo unde ar trebui să fie niște despărțitoare care să ne ajute să înțelegem când se termină o ceva și începe altceva, nu avem nimic. Poliția intervievează suspecții, iar apoi suspecții se întorc unul spre celălalt și zic „Crezi că ne bănuiesc?”, din care te prinzi că acțiunea s-a mutat mai târziu și poliția a plecat între timp. E o adevărată muncă de detectiv să te prinzi cine e unde și când.

Rezolvarea e cu schepsis, dar fără indiciile atât de necesare genului care să te facă să-ți dai seama că ai avut mereu criminalul înaintea ochilor. Dar hai, să fim indulgenți și să trecem cu vederea problema. Melania Lupu (această Miss Marple malefică) e simpatică, poliția nu e proastă, iar confruntarea între partea „binelui” și cea a „răului” e excelentă. Din păcate, volumului îi lipsește puternic ceva. S-ar putea să fie un tehnoredactor.