N-am citit foarte mult în ultimele două săptămâni, dar măcar am intrat în grămada de cărți de care bănuiesc că nu vreau să le păstrez în bibliotecă. Două romane românești, unul străin. Calitatea? Extrem de variabilă.

Să începem cu ce-i mai rău!

Irina Binder - „Străinul de lângă mine”

După ce am citit primele trei volume din „Fluturi” (între timp a apărut și al patrulea), nu aș mai fi cumpărat „Străinul de lângă mine”. Dar îl aveam deja.

Ca să explic ce mă enervează la „Străin”, e important să menționez lista completă a cărților publicate de ea:

• „Fluturi” (2012-2023). Beletristică. Seria principală, care a făcut-o faimoasă. O Irina fictivă ajunge într-o relație cu un bogătaș abuziv, dar se îndrăgostește de fratele lui, care a tot sunat-o la telefon fără să-și dezvăluie identitatea. Seria e foarte melodramatică și, după cum se știe, prost scrisă. Am vorbit de ea în 2019.
• „Insomnii” (2016). Dezvoltare personală. Un volum de aforisme și înțelepciuni. Am avut-o în casă, am deschis-o, am închis-o, am dat-o.
• „Străinul de lângă mine” (2018). Beletristică. Volumul de față.
• „Iubitelor mele prietene” (2019). Dezvoltare personală? Un volum scris alături de Carmen Voinea-Răducanu, pe care l-am văzut trecut și în categoria „beletristică”. N-am văzut volumul pe viu, dar pe site-ul Libris se pot citi primele pagini.
• „Iubirea te învață” (2021). Dezvoltare personală. Alte considerente și înțelepciuni. N-am văzut volumul pe viu.
• „Am scris o carte despre noi” (2023). Beletristică. N-am văzut volumul pe viu.

„Străinul de lângă mine” e o carte mai slabă decât „Fluturi”. Are același stil exagerat și melodramatic și aceeași tendință de a filozofa și de a „educa” cititorul, dar personajele sunt și mai puțin realiste, iar reacțiile lor și mai puțin credibile. Dacă în „Fluturi” am avut impresia unei povești scrise dintr-un avânt romantic, cu pasiune, e clar că Binder a încercat să aibă metodă în „Străinul de lângă mine”. A creat trei personaje feminine, i-a dat fiecăruia un fir narativ romantic și a încercat să le ducă pe toate către un final fericit. Dar le-a făcut pe toate cu prețul de a fi și mai artificială.

Teoretic, s-ar putea scoate ceva din poveste. Eroina și eroul se cunosc pe internet, anonimi, cu poze false. Se îndrăgostesc. După multă vreme, decid să se întâlnească, dar eroul e complexat de o cicatrice pe care o are pe gât și îl trimite pe un prieten bun să vorbească cu fata și să pretindă că e el. Prietenul pretinde atât de bine că e eroul, încât se și culcă cu eroina, căreia îi dezvăluie doar ulterior că e altcineva. Fata se supără (nu e de mirare) și nu mai vrea să audă de niciunul dintre ei. Eroul suferă și se consideră imbecil, dar ia decizia foarte chestionabilă de a se muta în aceeași clădire cu eroina și a încerca s-o cunoască fără să se prefacă a fi altcineva.

De aici, totul o ia la vale.

O prietenă a eroinei (personajul feminin nr. 2) e grasă și are o căsătorie nefericită, ocazie perfectă pentru a se sublinia cât de groaznic e să fii gras - personajul principal cică nu judecă, dar Dumnezeule cât judecă. Nu vorbește cu prietena ei despre aproape nimic altceva. Iar Binder prezintă o versiune atât de romanțată a slăbitului încât mă întreb dacă a cunoscut vreodată o persoană grasă; cu ajutorul susținerii morale a unui grup de Grași Anonimi, moralul prietenei crește și kilogramele dispar fără probleme majore. Ce nu rezolvă fericirea…? Ah, nu rezolvă și partea de împăcare cu propriul corp. Grasa noastră cunoaște un gras la grupul Grașilor Anonimi și cei doi se plac foarte mult. Dar pentru că încă n-au terminat de slăbit, ni se spune foarte clar că nu fac sex încă. (Bine, explicația din text e legată și de faptul că amândoi au trecut prin căsătorii urâte, dar cumva e clar că e din cauză că sunt grași. În fond, în melodrama asta toată lumea are traume sexuale, dar doar grașii evită sexul. Iubirea cucerește totul! Dar doar dacă ești slab și arătos ;) )

Dar e mai interesantă însă viziunea în alb și negru a lui Binder decât prejudecățile ei legate de cine e demn de atracție sexuală. Există oameni buni și răi, iar cei buni nu pot greși. Chiar și atunci când eroina e o scorpie care-i aruncă în față răutăți unei prietene, prietena nu se supără, pentru că știe că eroina n-ar putea niciodată să facă rău (nu e un citat exact, dar e o parafrazare). Oamenii răi, însă, nu pot avea niciodată calități morale, ci pot fi cel mult bogați și frumoși.

Oamenii răi sunt caricaturi: scorpii care critică orice, care se poartă urât cu ceilalți fără motiv. Nu pot avea calități morale, așa că nu le plac natura și nici mâncarea declarativ bună. Oamenii buni, pe de altă parte, sunt non-scorpiile: crunt de banali, singura calitate reală pe care o au e dărnicia - care, la femei, se reflectă mai ales în actul de a găti. În cărțile lui Binder, frumusețea sufletească a femeilor se reflectă prin gătit, astfel încât e normal ca cineva să invite acasă la cină un grup întreg deja așezat la masă la restaurant. Singura ocazie în care e acceptabil mâncatul în oraș e cea în care efectiv nu există o bucătărie disponibilă nicăieri.

Stați, am divagat. Ideea pe care voiam s-o spun de fapt e că Binder vede binele ca pe o trăsătură de caracter, nu ca pe o serie de alegeri pe care le faci în viață. Să intri în contul personal de social media al altcuiva și să-i vezi mesajele private, de exemplu, e în regulă dacă e o acțiune făcută de un om bun, care vrea doar să-ți pună o poză de profil „mai frumoasă”. Dacă pentru noi, scorpiile critice și nemulțumite, un astfel de gest ar fi impardonabil, la eroinele bune la suflet se iartă instantaneu.

Un alt lucru pe care l-am remarcat e că Irinei Binder îi plac poveștile cu înșelat. Și Irina din „Fluturi”, și una dintre prietenele eroinei (personajul feminin nr. 3) descoperă dragostea în așa fel încât se lasă cu înșelat. Înțeleg atracția unei relații interzise, mai ales când e combinată cu pasiunea unei îndrăgostiri bruște - și hai că înțeleg și fetișurile cu pus coarne. Dar în „Străinul de lângă mine” discuția despre moralitatea înșelatului se reduce la ideea că dacă relația nu e bună, înșelatul nu e înșelat. Dacă ea e cicălitoare și scorpie, decizia lui de a face sex cu altcineva fără să se despartă de ea e perfect legitimă. Am râs.

Sunt multe de zis despre „Străinul de lângă mine”, dar e izbitoare discrepanța între filozofeala despre bine, dragoste și iertare care străbate cartea și acțiunile personajelor. E o spoială de bunăvoință aici, de falsă moralitate, dar Binder nu pare conștientă de puroiul de dedesubt. Dimpotrivă, unul dintre personaje citește (și citează!) din „Insomnii” cu toată seriozitatea, atât făcându-i reclamă cărții de dezvoltare personală a autoarei, cât și înscriind intertextual restul de filozofeli și înțelepciuni în categoria sfaturilor de viață menite să fie luate ca atare.

Dacă ar fi doar o poveste slabă în care toți se poartă ca niște curci bete, ar fi în regulă. Nu e o crimă să fii o scriitoare slabă de romane de dragoste. Dar ca volum cu sfaturi de dezvoltare personală? Dezastru toxic pe toată linia.

M.R. Carey - „Fellside”

După ce am citit „Fata cu toate darurile” de M.R. Carey (apărută la noi în 2016, stocuri epuizate), am pus mâna în 2017 și pe traducerea din „Fellside”, un roman la care n-am ajuns decât anul ăsta (stocurile sunt, de asemenea, epuizate).

M.R. Carey scrie binișor în zona de thriller/horror. E și autor de benzi desenate, dar acolo nu am avut ocazia să-l citesc. Însă cele două romane de care am dat până acum se axează mai mult pe personaje decât m-aș fi așteptat.

„Fellside” e povestea unei tipe dependente de droguri care reușește să scape cu viață dintr-un incendiu pe care nu-și amintește cum l-a cauzat, dar în urma căruia a murit un băiat din același bloc. Desfigurată de la arsuri, ajunge la o închisoare de femei și decide să se sinucidă prin înfometare din oroare pentru ce a făcut și unde a ajuns. Dar, când ajunge în pragul morții, percepe un spirit din lumea de dincolo și decide să trăiască.

Construcția romanului e interesantă. Avem mai multe mistere: cel al lumii de dincolo, cel al incendiului pe care nu și-l amintește, cel al unor întâmplări mai vechi din închisoare. Povestea nu strălucește în mod deosebit, dar e competent scrisă. A mers de citit în vacanță.

Lavinia Braniște - „Sonia ridică mâna”

De „Sonia ridică mâna” am tot auzit că ar fi un roman bun. Într-un fel, este. E scris bine, solid - fără înfiorătoarele înflorituri „frumoase” pe care le-am mai prins pe la Ioana Pârvulescu sau Doina Ruști. Pe de altă parte, după cum ziceam și în recenzia de pe Goodreads, personajele sunt ca niște lemne aduse de apă la inundații: fără idei, fără putere de decizie, plutind unde vrea acțiunea, dar acțiunea nu vrea să le ducă nicăieri.

E și omul modern care plutește în derivă un subiect. Chiar unul la modă, aș zice.

Sonia se mută cu prietenul ei, doctorand, într-un apartament insalubru, plecând din propriul ei apartament insalubru. Niciunul n-are foarte mulți bani, așa că atunci când apare un regizor care-i propune Soniei să scrie un scenariu de lung metraj despre un episod din viața Elenei Ceaușescu și a fiicei ei Zoia, Sonia acceptă. Apoi cade într-un hău de cercetare, în care încearcă să-și dea seama cum stăteau lucrurile „de fapt” la începutul anilor ‘70 în România și se scufundă din ce în ce mai adânc în lecturi. Spoiler: informațiile se contrazic. Martorii se contrazic. Părerile se contrazic. Și mai mult decât atât, amintirile sunt trecute prin multele filtre ale celor care au trăit anii respectivi, care au fiecare adevărul lui, care mai mint, sau care-și amintesc greșit pentru amintirile lor sunt suprascrise de altele mai noi.

E excelentă imaginea comunismului, mai ales a celui din anii ‘70, ca o nebuloasă care nu se poate niciodată cunoaște cu adevărat. E o perioadă întunecată, ascunsă sub propagandă, care e recompusă fracturat, ca o traumă colectivă. Ce a fost pare clar de la distanță, dar în momentul în care vrei să intri în detalii și să te apropii, perioada scapă și nu se lasă percepută sau interpretată. Excelent, 10/10, complet de acord.

Problema apare însă în restul poveștii. Dumnezeule, Sonia, fă ceva. Mișcă, bre.

Ca personaj, Sonia e plutindă. Pierdută. Nici propria ei viață nu-i e clară - nici trecutul cu un tată plecat, nici prezentul cu doctorandul, nici viitorul la care nu se gândește, nici… nimic. Dacă ar fi aruncată într-o criză de cercetările despre comunism, dacă ar ajunge să-și pună sub semnul întrebării toată viața din cauza asta, aș mai înțelege, dar nu. E pierdută în spațiu și înainte.

Cariera ei e atât de vagă și precară încât nici n-aș ști cum s-o definesc. Face o emisiune la radio și le interviuri tinerilor; mai și scrie articole pe site-ul radioului, dându-se drept diferite persoane. De asemenea, scrie recenzii plătite pentru produse, tot sub multe pseudonime. (Ar fi putut fi și asta o temă, îmi dau acum seama, dar cumva nu mi se pare că ar fi fost.) Când o contactează regizorul să-i scrie un scenariu, e foarte entuziasmată de ideea de a intra în lumea filmelor.

Dar apoi ia toate deciziile proaste. E clar aproape de la început că regizorul e un cretin lipsit de talent și profesionalism. Nu știe ce vrea, dar se așteaptă să primească scenariul perfect. Nu semnează un contract, nu dă un avans, banii rămân etern nediscutați. Înțeleg speranța că la un moment dat or să vină și recunoașterea, și oportunitățile, și veniturile, dar Sonia a fost „angajată” de un necunoscut să facă ceva foarte vag, fără garanții, iar în timp își dă seama și că regizorul e un libidinos fără talent, dar tot nu se retrage din combinație. Narativ vorbind, înțeleg - vrei s-o ții pe Sonia în vraja cercetării și a descoperirii trecutului, arătând în același timp că nu se va alege nimic de scenariu; dar în universul poveștii îmi vine s-o scutur pe ființa asta.

Să zicem că dă dovadă de prostie în carieră; ok. S-au mai întâmplat lucruri de-astea, mai ales în zona de jurnalism și nu numai. Dar nici în alte domenii ale vieții nu pare prea pe fază. Relația ei cu doctorandul e aproape absentă. I-a plăcut de el inițial pentru că părea inteligent, dar între timp s-a prins că nu e. Bravo ei că percepe lucruri, dar apoi… Iubirea și atracția sunt ori absente, ori trecute cu vederea. Sexul e tipic pentru literatura înaltă: e de atât de slabă calitate încât până și mironosițele l-ar considera propria lui pedeapsă. Sonia se întreabă la un moment dat dacă o fi mai bun pentru el decât pentru ea (crede că asta l-ar face mai suportabil), dar nu e sigură de răspuns. De fapt, îl bănuiește și că ar putea fi homosexual. Știți ce nu face? Nu prea se gândește să-i dea papucii; chiar și când are o scânteie de întrebare dacă n-ar fi o idee bună să facă asta, îi trece repede.

Dar poate în alte zone e mai… Nu. Nici în alte zone. În a doua parte a cărții, Sonia își cunoaște bunicul din partea tatălui și reușește să se exploateze în numele lui, pentru că altfel nu știu cum să descriu situația.

Nu zic că nu există un anumit realism aici. Într-adevăr sunt oameni care plutesc prin viață ca lemnele aduse de inundații, fără direcție, fără scop, fără capacitate de decizie. Dar pasivitatea extremă mi se pare frustrantă. E drept că Sonia are mici tentative de a face câte ceva, dar tardiv și slab, fără să ajungă prea departe și fără rezolvări care să fie descrise pe pagină. Sonia ridică greu mâna și nu ne prea dumirim care e răspunsul ei.

Ce pot să zic? Dacă aș vibra mai profund la deriva oamenilor obișnuiți, probabil mi-ar fi plăcut la nebunie. Dar la cum stau lucrurile, cartea e bună, mie-mi displace.