Premiile Hugo sunt unele dintre cele mai cunoscute premii literare pentru SF și fantasy. Probabil că ați mai auzit de ele dacă v-ați uitat pe cărțile de gen care se publică pe la noi, sau dacă ați stat cu un ochi pe anunțurile editurilor sau pasionaților din domeniu. Probabil că v-ați întrebat și ce legătură are Victor Hugo cu SF-ul - caz în care vă spun că niciuna. Premiile Hugo sunt numite după Hugo Gernsback, unul dintre părinții SF-ului.

Am ceva de adăugat la articolul în care spuneam că lumea e atât de obsedată de limbajul licențios încât nu mai e atentă la nimic altceva. Cineva mi-a citit articolul și mi-a zis că e de acord cu mine, că vulgaritățile sunt uneori justificate și că „Macarena” e un act artistic. A fost foarte ciudată remarca, în condițiile în care eu nu vorbeam de Erika Isac și drama zilei, ci spuneam că oamenii sunt ok cu insultele, cât timp sunt frumos exprimate, dar mă rog, fiecare cu ce-l doare.

După cum zice și titlul postării, mi-e dor de software mai puțin inteligent. Poate pentru că țin minte calculatoarele anilor ‘90 și 2000, poate pentru că îmi place să am control asupra propriilor dispozitive, mi-e dor de softuri care fac ce le zic eu și nimic mai mult. Vreau să instalez eu cu mâna mea lucruri, nu să se instaleze pentru mine. Vreau să decid eu unde se salvează totul.

Pentru că tot e sezonul, am două cuvinte de zis despre standarde în relații. Nu e nimic rău în a avea standarde înalte, cât timp ești ok cu gândul că poate nu găsești ce vrei. Nu trebuie să fii fericit la gândul ăsta, ci doar ok. Chiar dacă cei din jur insistă la infinit că trebuie să ai o relație, realitatea e că uneori nefericirea singurătății e mai mică decât nefericirea din relația nepotrivită.

Ați observat că generațiile vechi, crescute în comunism, seamănă puternic cu generațiile noi, crescute pe internet? Probabil că nu. Dar e amuzant să constați că există cuvinte care creează o criză existențială prin simpla lor enunțare. Nu sunt aceleași pentru cele două grupuri sociale, dar efectul e asemănător. Am auzit plângeri de la oamenii în vârstă că lumea de azi e comunistă a limbajului. Cum să nu poți să spui, dom’le, „țigan”?

Uneori mai merg la lansări de carte. Sunt distractive, dacă ideea ta de distracție e să mergi cu un prieten și să chibițezi - sau să iei notițe pentru scris articole acide pe blog mai târziu. Azi, 10 februarie, am fost la lansare la „Păturica roz. Întemnițat în China comunistă” de Marius Balo. Evenimentul s-a ținut în librăria Humanitas Brașov și au venit ca invitați și preotul Ioan Chirilă, profesor la UBB, și Aureliu Bejenariu, de la Asociația „15 noiembrie 1987” Brașov.

Am făcut un curs de caligrafie anul trecut - poate pentru că l-am găsit din întâmplare când căutam ceva interesant de făcut prin oraș, poate pentru că acum câțiva ani eram acasă la o prietenă artistă și mi-a dat penițele ei să mă joc cu ele, poate pentru că am un simț al umorului mai șui. Cert e că am văzut că există așa ceva și m-am dus. Scrisul meu de mână cursiv a fost mereu o durere de cap pentru oricine a trebuit să-l citească, inclusiv pentru mine.

Mă apucasem să scriu altă postare, dar întâi: o tiradă. În momentul în care vine vorba de vacanță și distracții, majoritatea lumii presupune excursii. Plecat undeva. Mers cu avionul până nu știu unde într-un city break. Ceea ce e ok, you do you cum zice americanul, dar e un pic frustrant când nu ești genul și ești întrebat la greu unde mergi, unde mergi. Fraților, mie mi-i cam peste mână și tot procesul mi se pare agasant.

Într-o bună zi, când îmi amintesc, trebuie să citesc un roman de Sandra Brown. N-am citit niciodată unul, iar Sandra Brown e de referință și e invocată de fiecare dată când e vorba de siropuri cu scene fierbinți, pentru că scenă literară de sex „fierbinte” ajunge să fie desemnată ca fiind „gen Sandra Brown”. Există o tendință de a pune toate scenele de sex la grămadă - sau, mai exact, în două grămezi.

Nu asta voiam eu să postez zilele astea, dar situația e cea care este. Facebook a decis că eu nu sunt eu și că singura cale prin care mă poate verifica e să-mi ceară o poză cu actul de identitate. În condițiile în care au adresa mea de e-mail și ar putea foarte bine să mă verifice așa, sunt niște idioți. După cum v-am mai zis și cu alte ocazii, site-urile de social media sunt grozave până nu mai sunt.