Stăteam eu și îi ascultam săptămâna asta pe băieții de la ICR Podcast povestind despre cum în filmele vechi sunetul era foarte clar – fie că e vorba de „B.D. la munte și la mare” sau de replicle lui Mărgelatu, se aude foarte bine ce vorbesc. Secretul e destul de simplu. Sunetul din filmele vechi nu e înregistrat pe platou, la filmări, ci în studio – actorii trăgeau câteva duble în care încercau să spună replica în așa fel încât să se potrivească cu mișcarea buzelor lor de pe film, apoi replicile se montau pe bucățele.

Încă un film despre comunism și despre cât de groaznică era viața în comunism. Cuprinde necesarele detalii de atmosferă care nu ajută povestea: se strâng sticle goale pe câteva monezi, se repară ciorapi de damă, se vorbește de cozi. Ca alte filme despre comunism, e o poză a timpurilor mai degrabă decât o poveste – mai ales în prima jumătate a filmului în care nu prea știi cine e fiecare personaj.

Am vrut să văd Ultimul Zburător încă de când i-am văzut trailerul, am aflat că a existat o petrecere pentru trailer și că 70 de motocicliști au defilat cu ocazia respectivă. Toată povestea are un aer de eșec epic: Pentru cei care nu știu, zburătorul e un fel de demon sexual care le apare femeilor necăsătorite (parcă trebuiau să fie pubere și fecioare, dar no). În cazul nostru, zburătorul e, ați ghicit, ultimul din specia lui: Zanoni îl cheamă.

Am fost aseară să văd cel mai în vogă film românesc de astăzi, Poziția copilului. Unde? În orașul meu natal, Sfântu Gheorghe. Cum? Pe un bilet în plus al cuiva care n-a mai avut chef să meargă. Ca idee, mărețul oraș Sfântu Gheorghe, inima Transilvaniei, duce o lipsă acută de cinematograf. Mai demult (adică în preistoria copilăriei mele) erau două – Cinema Lux (o chestie prăpădită și vai de capul ei) și Cinema Arta, care era decent.