Citeam zilele astea The Perks of Being a Wallflower, care e o carte care-mi aduce aminte de propria mea experiență prin școală mai mult decât orice alte seriale/cărți pe tema liceului. Când eram în școală maică-mea încerca să mă convingă să merg la petreceri, probabil pe principiul că ei îi plăcuseră când era ea în școală. Sau pe principiul că asta fac adolescenții în mod normal. Eu nu aveam „gașcă”. Uneori nu prea aveam nici prieteni.

Mătușă-mea e profesoară la universitatea din Karabuk și de ceva timp se tot oferă să găzduiască rude și prieteni care au chef de vizite. Am tot zis că nu (Karabukul e departe de mine și eu de el), până când s-a făcut vremea ploioasă prin România și am simțit mirosul de toamnă în aer. 18 ani am fost condiționată că asta înseamnă „școală”. Și am început să tânjesc după clase și manuale, după profesori și studenți.

Mă trezesc de dimineață în scâncet de câine enervant și sunete de umblat prin casă. Și vin la laptop, să văd dacă s-a mai întâmplat ceva peste noapte. Se pare că da – Dorin, după o raită pe Quora, se întreabă ce mai învață azi tinerii la informatică. (genul de întrebare care sugerează că răspunsul e „nimic bun”, nu genul de întrebare care spune „s-a schimbat cu ceva programa?”) Astăzi nu știu ce învață.

Acum câtva timp discutam cu un prieten despre „Flight from Hell”. Adică romanul pe care-l scriu. Dar sincer, putea fi absolut orice roman pe care l-aș scrie sau l-aș citi, pentru că întrebarea ar fi rămas aceeași. – Care e ideea romanului tău? Am deschis gura. Am închis gura. Am deschis-o. Și pe urmă i-am spus crunta realitate: romanul meu nu are nicio idee. Conține multe idei, dar nu are o idee.