[Notă: această postare este scrisă de mac gregor] Cartea e scrisa de un tip care, indiferent ce zice el, de fapt e un mare admirator al violentei sangeroase. In primul capitol un profesor de fizica este omorat in bataie pe scena publica pentru ca a predat teoria Big Bang, care nu era corecta politic (Mao spusese la o bere ca nu iese nimic din nimic, iar teoria asta sustine contrariul, ca tot universul a iesit din nimic.

[Notă: această postare este scrisă de mac gregor] Una din cartile scrise de romani care merita citite (vreo 3-4). Faptul ca se numeste Ion e o greseala. A aparut in perioada in care toata lumea ridica in slavi taranul, si jumatate din carte e despre un taran. Dar se vede ca autorul intelege mai bine cealalta jumatate a cartii, si anume viata unui invatator care e copiat dupa tatal lui. Invatatorul are un fiu, cam poet, care e modelat dupa autor.

Ne întoarcem în zona erotică cu o carte clasică: „Venus înveșmântată în blănuri”, de Leopold Ritter von Sacher-Masoch, publicată în 1870. Mai e cunoscută la noi și ca „Venus înveșmântată în blană”, „Venus învăluită în blană”, „Venus în haină de blană” și, pe blogul lui Dan Alexe, ca „Venus cu blăniță”. În engleză a devenit cunoscută ca „Venus in Furs”. Povestea e destul de scurtă (doar o nuvelă, nu un roman): un narator nenumit visează o Venus înveșmântată în blănuri, o femeie crudă, iar un prieten îi dă un manuscris care să-l vindece de fantezia asta.

După cum ziceam nu demult, există un val nou al romanelor de dragoste, care sunt ceva mai complexe și mai interesante decât siropurile care sunt în general asociate genului. Iar KJ Charles e una dintre noile mele scriitoare favorite tocmai pentru că se avântă des în zone mai puțin explorate. De exemplu, „Unfit to Print” e o carte a cărei acțiune se petrece în 1875. Gil Lawless este un fiu nelegitim al unui membru al aristocrației – și mama lui mai era și o femeie de culoare.

Barbara Cartland e marea scriitoare a romanelor de dragoste din secolul 20. Nu exagerez deloc: s-a născut în 1901, a murit în 2000 (deci a acoperit tot secolul 20) și între timp a publicat 723 de romane, din care multe au fost de dragoste; în plus, vreo 160 de manuscrise au rămas să fie publicate după moartea ei. A vândut peste 750 de milioane de exemplare și, deși popularitatea ei a scăzut spre sfârșitul vieții ei (și după), a lăsat o moștenire puternică în urmă.

Uite o întrebare pe care am văzut-o relativ des: cum diferă un roman de dragoste cu scene explicite de literatura erotică? În mod normal, nu prea mă interesează clasificările exacte ale genurilor pentru că citesc orice pare interesant, dar pentru că o să abordez romane de dragoste și literatură erotică în următoarea perioadă, cred că un răspuns ar fi binevenit. Luând ideea de la KJ Charles, romanele de dragoste au un final fericit, pentru că se bazează pe speranță – speranța că oricare ar fi situația din afara ta și oricâte probleme ai avea, poți găsi fericirea.

Acum vreun an sau doi, o amică mi-a recomandat-o pe KJ Charles – mai ales cărțile, dar uneori și conversații de pe Twitter sau articole de pe blogul ei. Fostă editoare, momentan scriitoare, KJ avea multea chestii mișto de zis și am început s-o urmăresc ca persoană înainte să-i citesc cărțile. KJ Charles face parte dintr-un nou val de scriitoare de romane de dragoste – conform amicei mele, schimbarea din gen a început să apară prin 2005.

Te-ai gândit vreodată să citești Cărtărescu, dar era prea lung? Sau poate te-ai uitat pe recenziile altora la „Solenoid” și ți-ai dat seama că ai vrea să citești ceva tot „magistral, oniric, organic, vizionar”, dar dacă se poate, să fie o carte cu un fir narativ? Atunci s-ar putea să te intereseze Thomas Pynchon, care e una dintre inspirațiile lui Cărtărescu. Pynchon are un stil complicat, plin de aluzii și referințe.

„Jucării stricate” nu e genul de carte pe care aș vrea s-o citesc în mod obișnuit. În primul rând, are o temă medicală: e despre un transplant de ficat, iar mie-mi place să aud despre operații și spitale cam la fel cum îmi place să aud bormașina la cinci dimineața. În al doilea rând, e o carte autobiografică, ceea ce înseamnă că existența ei e condiționată de suferința unui om.

Clișeul obosit despre Geoffrey Chaucer spune că atunci când a găsit limba engleză, era o cărămidă, iar când a terminat cu ea, a lăsat-o marmură. Chaucer a trăit între 1343 și 1400, adică cu vreo două sute de ani înaintea lui William Shakespeare, în plină perioadă medievală. „Povestirile din Canterbury” sunt cele mai faimoase scrieri ale lui care ne-au mai rămas – o serie de 24 de povestiri spuse de pelerini care se îndreaptă spre Canterbury și care încearcă să se distreze.