Ok, ok, technically they’re the books in „1001 Books You Must Read Before You Die”, several editions, which brings us to a total list of about 1200 books. Books I’ve read are in bold, books I started and never finished are in italics. There’s 3 or 4 on the list that I’ve read and barely recall… Yeah… For some it’s been awhile. I’m starting to think of the 1001 Books list as a sort of internet meme, no?
Cuvintele din titlu sunt nasoale rău, nu? „Cactus”. „Cacao”. Cacao e o urâțenie de cuvânt. E necesar doar să-l pronunți, că te apucă scârba. Cacao. Nasol rău. Nu? Hai că mai am unul. Macac. E un gen de maimuță, dar pfuai ce nume nasol are. …nu, nu vorbesc serios. Mi se par niște cuvinte absolut ok. Dar ce au toate în comun? Cactus. Cacao. Macac. Dacă te uiți puțin la ele, sunt niște cacofonii rezumate într-un singur cuvânt.
Înainte să încep, o dilemă: atunci când Moise & co. rătăceau prin deșert timp de 40 de ani, se hrăneau cu mană. De unde își făceau rost de ceva de băut? Există vreo teorie oficială pe direcția asta? Așa. Înapoi la Paște. Nu sunt creștină. Habar n-am cum am fost declarată pe la ultimul recensământ (nu eram acasă, așa că e posibil să fi răspuns altcineva la întrebări… sau nu), dar în sinea mea știu și recunosc: nu sunt creștină nici practicantă, nici nepracticantă, nici nu aparțin mai mult sau mai puțin de careva din variantele oficiale de creștinism, nici nu iau Biblia ca și carte de căpătâi și nu cred nici măcar în acele câteva idei de bază în care cred cei care vorbesc despre „creștinismul adevărat”.
Azi noapte am avut ocazia să urmăresc în direct un spectacol ținut de trupa de teatru Sophrozin în cadrul „Taberei spirituale yoghine de vacanță HERCULANE 2013”, un spectacol care era ținut de yoghini MISA pentru yoghini MISA. Pe de o parte, piesa „Un om. O scrisoare. O cetate” părea să fie un joc între prieteni care au decis să își petreacă noaptea împreună, discutând despre ce la place (de pe la 1 AM până pe la 3 AM).
Unde or fi acești bărbați adevărați pe care-i caută atâta amar de lume? Unele femei spun că ei nu sunt de găsit. Am auzit bărbați spun că nu mai sunt de găsit. Sau că sunt rari. Într-o lume de efeminați și de oameni slabi, de valori pierdute ale masculinității, unde, unde mai poți găsi oare bărbații adevărați? …ok. Hai să facem un pas înapoi. Bărbați adevărați, femei adevărate Conceptul de „bărbat adevărat” mă frapează cam în aceeași măsură în care mă frapează cel de „femeie adevărată”.
Am melodii de care mă îndrăgostesc pentru că-mi spun enorm de multe. Poate pentru că sunt ele pline de înțeles, poate pentru că am tendința să mă uit la versuri și să văd o interpretare care n-are nici în clin, nici în mânecă cu ce voia autorul. „Touched”, de VAST. (i-am înnebunit pe toți cu VAST) Un cântec care-mi sugerează un dor lung, frânturi de imagini dintr-o poveste intensă și care nu se termină bine.
E 1 mai și mi-am luat pauză. E posibil să fi băut puțin prea mult vermut, de abordez astfel de subiecte senzaționale și interzise, dar sunt mult prea veselă ca să n-o fac. În cazul în care nu știați, yoghinii MISA sunt niște zei sexuali, niște maeștri ai artei senzuale. Masculii speciei, denumiți uzual „vira”, pot să și-o țină ridicată într-un perpetuum mobile care surprinde întreaga lume științifică. Iar femeile adevărate, denumite uzual „shakti”, sunt niște cadâne spirituale, de un erotism rafinat, elevat, debordant și plin de compasiune (cum poate fi erotismul plin de compasiune?
Discutam azi cu mama despre ciocolată. Ea nu prea le are cu dulciurile în general, eu le am mai mult (în special cu ciocolata, pentru că mmm, ciocolată). Iar eu am decis la un moment dat prin facultate că ar fi cazul să mănânc mai puține dulciuri. „Cuuum?!” mi-au spus unii-alții pentru care dulciuri = îngrășare și cam atât. „Dar ești atât de slabă!” „Nu sunt sănătoase,” am răspuns de obicei.
Vreau să vă mulțumesc că nu v-ați parcat avionul în fața porții noastre. Coada e vaaag, vag în drum, dar se poate trece foarte ușor de ea. În condițiile în care se tot iese cu mașina pe poarta noastră azi, ar fi fost greu să vă ocolim (avionul are totuși o anumită lungime). Așa că mulțumim mult, fără glumă. Chiar apreciem 😛 Spun asta pentru că de-a lungul vremii mulți, mulți, mulți, mulți au făcut greșeala de a-și parca mașinile fix în fața porții, chiar dacă strada era, în rest, goală – și și-au atras Dezacordul mamei, care a venit la pachet cu bilețele de „Nu parcați – poartă” (prinse cu scotch gros și negru pe parbriz), cu mutarea mașinii câțiva metri mai încolo (noroc că nu mai există prea multe Dacii vechi, cu chei interschimbabile, pe care să le mute sărmani trecători neavizați care au fost deciși ca fiind proprietarii) și alte asemenea mici atenționări.
Nu știu de ce nu mă crede lumea când le spun că e ditamai târgul în Sfântu Gheorghe. Nu e o exagerare. E ditamai târgul. Să încerci să numeri tarabele de comercianți e un exercițiu de futilitate. Le-am „numărat” pe Google Maps și mi-a ieșit mai mult de un kilometru – în condițiile în care pe anumite bucăți ai strada, tarabe pe stânga, tarabe pe dreapta și încă două rânduri de tarabe pe mijloc.