Pentru că, după cum spuneam acum ceva timp, se apropie luna în care se scriu cele mai multe romane, mi-am adus aminte de tendința românilor de a-și complica viața și în direcția literară. Știu oameni care vin cu planuri despre cum trebuie și ce trebuie să transmită romanul, cu sentimente de care auditoriul trebuie să fie sfâșiat, cu idei cu care trebuie să rămâi, cu încercări puternice de a face constatări metafizice.

De câteva zile, blogosfera românească freamătă. Ce mai geamăt, ce mai zbucium! La Webstock, Cabral a spus că blogosfera s-a „basit/busit”! (în variantele astea a apărut parafrazarea pe net, se pare) E un scandal al bloggerilor, dar pentru că eu nu-s bloggeriță, ci doar mă prefac, nu m-am simțit atinsă. (Ceva-ceva, bloggerii nu fac treabă bună.) I-am lăsat pe toți în pace, dar azi m-am ciocnit iar de Cabral și blogosfera lui basito-busita, în articolul „Webstock.

[][1]Vrei să scrii un roman în noiembrie? A fost odată ca-n povești, în țări în care scriitorii se iau mai puțin în serios decât se iau la noi, o trupă de oameni care au decis să scrie un roman într-o lună. Și i-au provocat și pe alții să facă la fel. Și, din an în an, au apărut tot mai mulți participanți până când au ajuns cu sutele de mii. Pentru că se pare că sunt o grămadă de oameni care s-au gândit la un moment dat că ar vrea să scrie și toată chestia durează doar o lună, deci ce mare brânză.

Știți ce n-am auzit niciodată? Bătrâni și/sau profesori plângându-se că muzica a distrus cititul de poezie. Tehnic vorbind, ambele au versuri, muzica la radio/Youtube e mai nouă, ideile transmise de muzică de obicei nu au aceeași calitate profundă – și totuși nimeni nu se plânge că din cauza lui Lennon nimeni nu-l apreciază pe William Blake. Dar de fapt poezia oricum nu mai era la modă când a apărut Beatles; și Queen i-a rock-uit pe toți exact cum a promis în piesă.

Acum ceva vreme îmi pusesem ca status pe Facebook ceva gen „I’m procrastinating.” Bine, probabil că era mai mult în statusul ăla, dar cam asta era ideea. Și mi-am văzut de treaba mea. După câtva timp, nu știu ce am mai făcut și ce-am mai zis, dar iar am zis-o de față cu mama: „I procrastinate a lot.” Mama s-a foit, s-a învârtit, nu știu ce-a făcut. Până la urmă și-a luat inima-n dinți și a venit la mine hotărâtă, gata să dea pieptul cu marele adevăr ascuns în spatele acestei activități dubioase: ce înseamnă porc… proc… poc… cuvântul ăla care pare să fie porcos?

1. Scriitorii stăpânesc perfect limba în care scriu și nu au niciodată probleme cu gramatica, punctuația etc. Adevărul: Nu neapărat. G.G. Marquez spunea prin autobiografia lui că are editori care-i corectează romanele, pentru că el se încurcă în accente și alte alea. Confirm: și eu fac greșeli care-mi sunt corectate. Perfecțiunea limbajului din cărți se datorează mai degrabă editorilor și corectorilor care iau textul la puricat. Însă: Dacă trimiți un manuscris care arată de parcă l-ai fi tastat cu piciorul stâng într-o limbă pe care ai învățat-o azi noapte, ai mari șanse să n-ajungi nicăieri cu el.

Cum vorbesc, în funcție de situație. În scris: cum se vede pe aici. Obosită în scris: mai vag/neclar/pompos/supărat/sec/alt ton decât intenționam. Obosită în scris când am ceva care trebuie formulat mai clar, în special pentru prieteni: engleză. În viața de zi cu zi, discuții politicoase: cam ca în scris, uneori mai cenzurat și curat, în funcție de context. În viața de zi, cu prietenii: ca în discuții politicoase, plus „ioi”, „mă”, „măi”, „bă”.

O lecție scurtă despre scriitori și scris: toată lumea face lucrurile altfel. Ce merge, aia merge. Neil Gaiman a preluat controlul peste contul de Twitter de la Festivalul de Carte din Edinburgh, unde a răspuns la întrebări de la cititori timp de jumătate de oră. Josh Davis (@Obby_Oss) a întrebat: @edbookfest Neil a scris „Oceanul..” fără să-i facă schița înainte. Cum te descurci cu ritmul & structura fără să scrii una?

Azi am râs pe săturate de situația lui Dorin Lazăr, care a scris un articol despre despărțiri. Din alea din dragoste. Articolul seamănă cu orice alt articol pe care ar fi putut să-l scrie: a luat o temă, a disecat-o, a analizat-o, și-a spus părerea. A adresat articolul mai ales grupei de vârstă 20-30, care crede că relațiile ar trebui să fie într-un fel. A fost mai personal decât articolele lui despre politică, pentru că a decis să ilustreze ideea cu un episod din trecutul lui – dar cam atât.

Cel mai greu e să ștergi. Mă uit pe pagini și pagini de text (8 la dublu spațiu, 2631 de cuvinte) și nici nu știu ce să șterg și ce să las. Sentimentul de frustrare când n-ai o parte rea de care să te legi, n-ai o parte foarte bună pe care să construiești. Îmi vine să arunc la gunoi capitolul și s-o iau de la capăt, doar că n-am condițiile fizice și psihice să rescriu aceeași chestie de o mie de ori până iese.