Discutam azi cu mama despre ciocolată. Ea nu prea le are cu dulciurile în general, eu le am mai mult (în special cu ciocolata, pentru că mmm, ciocolată). Iar eu am decis la un moment dat prin facultate că ar fi cazul să mănânc mai puține dulciuri. „Cuuum?!” mi-au spus unii-alții pentru care dulciuri = îngrășare și cam atât. „Dar ești atât de slabă!” „Nu sunt sănătoase,” am răspuns de obicei.

Vreau să vă mulțumesc că nu v-ați parcat avionul în fața porții noastre. Coada e vaaag, vag în drum, dar se poate trece foarte ușor de ea. În condițiile în care se tot iese cu mașina pe poarta noastră azi, ar fi fost greu să vă ocolim (avionul are totuși o anumită lungime). Așa că mulțumim mult, fără glumă. Chiar apreciem 😛 Spun asta pentru că de-a lungul vremii mulți, mulți, mulți, mulți au făcut greșeala de a-și parca mașinile fix în fața porții, chiar dacă strada era, în rest, goală – și și-au atras Dezacordul mamei, care a venit la pachet cu bilețele de „Nu parcați – poartă” (prinse cu scotch gros și negru pe parbriz), cu mutarea mașinii câțiva metri mai încolo (noroc că nu mai există prea multe Dacii vechi, cu chei interschimbabile, pe care să le mute sărmani trecători neavizați care au fost deciși ca fiind proprietarii) și alte asemenea mici atenționări.

Nu știu de ce nu mă crede lumea când le spun că e ditamai târgul în Sfântu Gheorghe. Nu e o exagerare. E ditamai târgul. Să încerci să numeri tarabele de comercianți e un exercițiu de futilitate. Le-am „numărat” pe Google Maps și mi-a ieșit mai mult de un kilometru – în condițiile în care pe anumite bucăți ai strada, tarabe pe stânga, tarabe pe dreapta și încă două rânduri de tarabe pe mijloc.

Pe 23 aprilie e Sf. Gheorghe – vorbesc de sărbătoarea din calendarul ortodox, desigur. Ei, cu ocazia asta, orașul meu natal, Sfântu Gheorghe, e aruncat într-o sărbătorire foarte veselă, artistică, primăvăratică și comercială, cu târg, tarabe, evenimente, spectacole și tot ce vrei și ce nu vrei. Se închid străzile, se umple tot centrul de tarabe și scene și corturi, de miros de mici, vată de zahăr și kurtoskalacs (n-am diacritice ungurești pe tastatură momentan, ca să le pun pe kurtosi).

Dear Humanities Peers, This Is iRrAtionaL A year ago, when I was a Master’s student, I complained to a clever friend (also a web developer) about one of the texts I had to read for university. I told him it was horrible to read, that I could barely understand what the author wanted and I wasn’t entirely sure I got the point. „Why didn’t the author draw a picture?” he asked me.

Sistemul de învățământ, se știe, merge la vale. Copiii nu mai învață, profesorii nu sunt buni etc. Nu? Da! Cum spunea cineva acum câțiva ani când erau grevele, de ce se tot zbat greviștii ăștia de profesori atâta, când ar trebui să treacă înapoi la treabă? Și-au făcut damblaua cu greva, acuma gata! Ei nu-și dau seama ce aiurea e să nu faci școală cu săptămânile?… Discutam acum mai câteva săptămâni cu o profesoară excelentă, care a studiat prin Marea Britanie și a luat ceva grade (plural, grade) pe acolo.

Săptămâna asta e specială pentru orașu-mi natal, Sfântu Gheorghe. E mic, e mereu uitat pe harta țării, dar își serbează onomastica în fiecare an cu un entuziasm desăvârșit. Târg, evenimente culturale, expoziții, tot ce vrei și ce nu vrei. Ieri seara am avut șansa să-l văd pe Radu Beligan de unul singur, pe scena teatrului din Sfântu Gheorghe. O masă mică, undeva într-o parte a scenei și un bătrân de 94 de ani sprijinit într-un toiag, venit pentru „Confesiuni despre viață și artă” în timp ce în spatele lui se proiectau poze și scurte filme din viața lui și din jurul vieții lui.

De câteva zile încoace stau pe youtube, cu un internet care merge deosebit de prost, și mă uit la clipuri cu Neil Patrick Harris. De la Tony Awards, de la Emmy și pe unde mai cântă. Dr Horrible’s Sing-Along Blog îl știam oricum aproape pe dinafară. Oare duc lipsă de muzică, sau am fost pur și simplu prea normală și ne-fană în ultimul timp? Versiunea asta de la „Dream On” (Aerosmith) e chiar mișto:

Internetul, se pare, e țara nimănui – cel puțin în ce privește partea de internet în limba română. Nu vorbesc doar de faptul că se amestecă tabloidele cu știrile pe diverse site-uri (mă uit la tine, Realitatea), sau de bloguri răzlețe în care se discută despre repitileni și vulturieni care vor să cucerească pământul, ci de atitudinea generală a României online. Sunt un număr destul de ok de persoane care vorbesc decent, au idei și știu să comunice.

Am o prietenă bună care are o pasiune deosebită pentru cărți audio și a cărei zi de naștere se apropie (în sensul în care e peste vreo lună). Mă rog, are o pasiune și pentru corsete, dar aia e altă poveste. Și mi-a zis zilele astea că și-ar dori din partea mea versiunea audio a unei povestiri/a unui mini-roman/cum îi spune, 40.000 de cuvinte. Așa că uite-mă-s, instalând Audacity, încercând să văd care microfon e mai bun și aflând că cel mai bine iese calitatea dacă înregistrezi pe un laptop care nu e băgat în priză.