Am jucat Tomb Raider zilele astea. N-o să pretind că am destule jocuri la activ ca să pot să-i scriu o recenzie cum trebuie, dar mie personal mi-a plăcut. N-are un fir narativ extraordinar în spate, dar atmosfera e superbă. Și e mișto de jucat de la cap la coadă. Am remarcat încă de la început însă niște chestii misterioase legate de istoria Japoniei. Nu zic că sunt rele neapărat (e un joc cu un element puternic de fantasy, în fond), dar mi-au atras atenția.

Sunt acasă la mama momentan. Acum vreo 20 de minute era o zi normală, în care citeam un roman, beam niște ceai și îi răspundeam la telefon unei prietene care și-a formatat din greșeală hardul de pe laptop. Când aud niște strigăte și scandări pe afară. Prima întrebare care mi-a trecut prin minte a fost „O fi Noua Dreaptă, protestând că Transilvania e a noastră, sau ungurii care protestează că e Ținutul Secuiesc și vor autonomie?

Când m-am întors de la mare am descoperit diferența dintre CFR și Regiotrans. Nu e vorba doar de vagoane mai curate și de faptul că-ți iei bilet direct în tren. E vorba de pensionari. La CFR e plin de ei. La Regiotrans n-am zărit. Trenurile CFR sunt locul unde am aflat pentru prima oară că poporul român e bolnav. Dar nu puțin bolnav – bolnav de te miri că a supraviețuit până în ziua de azi.

Nu mai are rost să comentez de bacalaureat, că am făcut-o şi eu şi au făcut-o şi alţii. Pe bloguri şi facebook a percolat deja povestea tipului cu sindrom Down care a luat bacul cu 7, din care se pot trage mai multe concluzii (dar câteva evidente; felicitări lui, printre altele, că restul s-a repetat şi răs-repetat 🙂 ). Nu-mi place să fac generlizări în ce priveşte spiritul în care acţionează neamul românesc, dar problema e tristă şi largă: românii sunt un popor care-şi fură singuri căciula.

De când sunt eu pe Facebook (nu prea mult, e drept), am avut parte de câteva tipuri de reclame recurente. Primul tip, inevitabil, la magazine online de haine şi pantofi. Ok, nu mă pasionează, nu mă deranjează. Al doilea tip e la angajări pentru videochat. Când eram încă în Bucureşti primeam şi fluturaşi de reclamă care mă îmbiau să mă alătur unui studio sau altul – legal 100%, bani între 1 şi 3000 sau 1000 şi 5000 de dolari pe lună.

Femeia e o creatură superioară. Dă dovadă de empatie şi de înţelegere, de blândeţe şi bunătate, uneori chiar de înţelepciune şi iubire. Femeia poate însă să şi mintă, să înşele, să manipuleze şi să se răzbune şi să facă câte şi mai câte alte astfel de răutăţi. Cam ca bărbatul, de altfel, care e şi el o creatură la fel de superioară pentru că face parte din fix aceeaşi specie. În comparaţie cu cimpanzeii şi delfinii, oamenii sunt uniformi şi greu de distins, în comparaţie cu paramecii e aproape absurd să vorbeşti de diferenţe importante între oameni.

Din când în când apare câte cineva prin apropierea mea (poate mi se adresează mie, poate li se adresează altora, dar sunt martoră la conversaţie) şi discuţia ajunge în cele din urmă la „În Biblie spune că…” Dacă discuţia e scrisă, citatul va fi exact, cu numerele de versete. Dacă discuţia e verbală, de cele mai multe ori se va parafraza. Şi de foarte multe ori doar o singură personă are ceva de zis cu Biblia aia: cel care o pomeneşte.

Azi am fost în vizită la bunică-mea, pe care am găsit-o stând rezemată pe câteva perne pe canapea și uitându-se la televizor. „Tu ai copiat vreodată?” m-a întrebat. Am clipit confuză. De obicie mă întreabă ce mai fac, cu ce mă ocup, dacă mama e bine, dacă… Tot felul. Azi, o întrebare despre rigoarea academică la care aș fi preferat de departe să nu răspund. Și-mi pică ochii pe televizor. 100 de elevi, gata să fie strânși de la nu știu ce liceu Dimitrie Bolintineanu și duși la poliție pentru… șpagă?

De prin 2009 încoace, de când MISA vrea cu tot dinadinsul să demonstreze lumii că e sectă, Gregorian Bivolaru a venit cu o nouă idee genială prin care-și convinge cursanții să nu pună la îndoială ce învață la cursul de yoga și spiritualități conexe inițiat de el: îndoielile demoniace. Ce-s alea? se întreabă probabil cititorul neavizat. Cuvintele au sens, dar parcă nu-ți vine să-l crezi. Răspuns: „stări nefaste ale minţii care provoacă în universul nostru lăuntric procese năucitoare de rezonanţă ocultă” (vă zic imediat de unde am luat-o).

Acum câtva timp discutam cu un prieten despre „Flight from Hell”. Adică romanul pe care-l scriu. Dar sincer, putea fi absolut orice roman pe care l-aș scrie sau l-aș citi, pentru că întrebarea ar fi rămas aceeași. – Care e ideea romanului tău? Am deschis gura. Am închis gura. Am deschis-o. Și pe urmă i-am spus crunta realitate: romanul meu nu are nicio idee. Conține multe idei, dar nu are o idee.