Ieri am întrebat pe blog ce vă sugerează următorul citat: Codrin s-a lăsat îmbrățișat în voia inimii de părintele Kalinic. Mirosul sacru al tămâii, cu îmbrățișare cu tot, i-a pătruns în adâncul sufletului. -„Codrule, codruțule Ce mai faci drăguțule”? îl întrebă părintele, a cărui sonoritate dulce a vocii, făcu inima lui Codrin să tresalte de dor. Nu mă așteptam ca toți să fie complet de acord cu un lucru: „un fanfic ortodox porno”, „doi homosexuali religiosi”, „relatia tip “Caldarusani”” (am dat pe Google pentru asta), „citatul erotico-bisericesc”, „Gay porn and forest porn” – toate astea sunt citate exacte din comentariile postării.

Ninge afară de duce locul. Când eram prin școală speram mereu că se fac troiene de câte un metru, să se închidă școlile și în Sf. Gheorghe, dar n-am avut niciodată norocul. Se făcea doar câte un ger de -20-și de grade (ziua) de simțeam că am sloiuri de gheață în loc de pantaloni și mi se lipeau nările una de alta când inspiram. Cel mai tare simt diferența între felul în care scriam acum 10 ani și cel în care scriu acum când mă uit la ce am scris în urmă cu câteva zile.

Tocmai am terminat de citit Pendului lui Foucault, de Umberto Eco (varianta în engleză pare mai bine tradusă). E o carte în care te poți rătăci, în sensul în care te apuci de citit, după care dispari în jungla de detalii și eventual peste vreo lună te descoperă o expediție de arheologi veniți să vadă ce se află sub muntele de cărți. Care munte de cărți? Ăla în care te îngropi când încerci să afli dacă Eco a inventat ceva din ce a zis sau dacă a preluat toate nebuniile pe care le pomenește de la alții și ele chiar există pe bune.

Ender (Asa Butterfield) are o voce mișto. E prima chestie pe care-am remarcat-o: începe filmul, îl auzim pe Ender povestind și are ceva matur, puternic, plăcut în voce. Excelent, pentru că Ender ar trebui să aibă undeva sub 15 ani (12?) și oricum să ne uimească. Pe scurt: Ender e un potențial geniu. Are un dispozitiv de monitorizare care le permite altora să-l evalueze 24 din 24 ca să vadă dacă e potrivit psihologic pentru a deveni conducător militar într-un război împotriva unei specii de extratereștri.

[sorry, English readers. This is a plug for Romanians. It basically says: Listen to „Welcome to Night Vale”! It is awesome.] Am tot citit și ascultat chestii mișto zilele astea și am una de recomandat: „Welcome to Night Vale”. E o serie audio fascinantă care seamănă cu o emisiune la un radio de provincie, cu știri locale, puțină muzică și un prezentator cu voce caldă și suavă. Provincia e de fapt un orășel american dintr-o zonă deșertică, Night Vale, unde se întâmplă tot felul de lucruri.

Titlu: Oceanul de la capătul aleii Autor: Neil Gaiman Rating: 5/5 (dar coperta RO nu mă dă pe spate) Cartea asta e pentru mine? Da. (sper. Că n-am citit traducerea, doar originalul. Ceea ce înseamnă că varianta în română are părți care-mi sunt necunoscute) E o carte scrisă elegant și simplu, fără scorțozitatea cu care tinde să fie descrisă pe la noi. Te prinde. Face chestia aia pe care o fac unele romane: place, atrage, încântă.

Tocmai citesc Istorie și mit în contșiința românească de Lucian Boia. Pentru că au fost unii care mi-au deschis apetitul pentru istorie și povești despre România, după care, văzând că sunt interesată, mi l-au și hrănit. O carte fascinantă. Și interesantă. Și bine scrisă. Și care mă face să zic „Uuuuuu” și „Poate ar merita să știu ceva mai multă istorie.” E un fel de combinație de istorii, în sensul în care povestește despre cum erau văzute anumite lucruri cam atunci când s-au întâmplat și cum au fost folosite și reinterpretate de diverse valuri de istorici, pornind de la Școala Ardeleană, trecând prin naționaliștii sfârșitului de secol XIX, comuniști și cine mai avea ceva de zis în rest.

Acum câteva zile am dat de Humble Bundle, unde se pare că vând colecții de cărți (sau de jocuri, mai demult) la prețuri mici… și o parte din bani sunt donați în scopuri caritabile. Dai cât vrei, primești sigur anumite chestii (în cazul ăsta, câteva cărți). Dacă dai mai mult decât au dat ceilalți în medie, atunci primești un pachet mai mare de chestii (în cazul ăsta, și mai multe cărți).

La un moment dat am postat aici lista celor 1001 de cărți de citit într-o viață. Îmi plac listele, pentru că sunt interesante. Și cele de recomandări au șansa să recomande chestii bune. Așa că la un moment dat am decis să iau de la cap la coadă lista celor 1001 de albume de ascultat într-o viață. A fost cea mai plictisitoare idee pe care am avut-o vreodată. A început de la un Frank Sinatra în care toate melodiile erau cam o apă și-un pământ, a continuat cu un Elvis Presley care nu se putea decide ce să bage în album, așa că a băgat tot ce-a putut, pe urmă mult jazz și chestii pe care nu le distingeam prea tare una de alta, multe nu prea grozave.

Tocmai am terminat de citit Povestea lui O, de Pauline Reage. …Ce am citit?! O_o Povestea lui O mi-a fost recomandată de o prietenă cu care discutam despre cât de tare eșuează seria 50 shades/50 de umbre (ale lui Grey, descătușate, întunecate) ca poveste BDSM. De fapt, eu îi explicam cum e cu BDSM-ul pierdut al lui E.L. James și ea îmi spunea despre cărți în care există cu adevărat sado-masochism, dar sunt dure – și pe care nu le citisem la vremea respectivă.