Cred că la un moment dat Adrian Teleșpan a început să scrie. Și a scris, și a scris, și a scris. I-a ieșit o carte de vreo 250 de pagini, care era toată numai o povestire aiurită, la care strigi „Cum, băăăă?! Așa ceva nu se poate!” Acea carte era Cimitirul. Sau urma să fie, după o revizuire care a adus-o la 377 de pagini. (nu știu dacă așa a fost, dar așa-mi imaginez eu situația, zău)

Senzația e că am nimerit într-un mit din care văd doar o parte și restul e „cunoscut” – cunoscut de toată lumea, vreau să spun, dar nu de mine. Și inițial, nici de Corwin, personajul principal care se trezește dintr-o comă, dar nu-și aduce aminte nimic despre el. Vede doar că are o forță fizică extraordinară și blufează, trecând din indiciu în indiciu până când lucrurile încep să se clarifice. Mai ales pentru el.

Titlul „From Hell” – „Din iad” e preluat din antetul uneia dintre scrisorile pe care le-a trimis Jack Spintecătorul împreună cu jumătate din rinichiul uneia dintre victime. Nu e absolut sigur că scrisoarea a fost trimisă de el și că n-a fost o farsă, dar se crede că e adevărată. Nu cred că după descrierea asta trebuie să explic foarte tare că e o carte bazată pe crimele petrecute în Londra, 1888.

În școală nu-mi plăcea istoria și încep să înțeleg de ce. Manualele și profesorii aruncau în noi cu tot felul de informații seci, descărnate, care trebuiau reținute și din care nu prea aveam ce iubi. Dacă școala ar fi încercat să ne determine să iubim pisicile, ne-ar fi pus la dispoziție schelete de pisici cu care să ne jucăm, după care s-ar fi mirat că nu simțim dragoste față de animale.

Într-o lume post-apocaliptică, într-un Chicago în care blocurile au început să se deconstruiască de li se văd structurile metalice și în care trenurile circulă mereu fără oprire, singurii oameni rămași în lume/SUA/zona respectivă (e greu de zis) au fost împărțiți pe categorii cvasi-uniforme cu meserii pe care le vor avea toată viața. N-am mai auzit nicăieri ultima premisă. Filmul se bazează pe cartea lui Veronica Roth, Divergent (există la noi în română în format electronic și digital, dar originalul în format electronic e mai ieftin acum).

Am vrut să văd Ultimul Zburător încă de când i-am văzut trailerul, am aflat că a existat o petrecere pentru trailer și că 70 de motocicliști au defilat cu ocazia respectivă. Toată povestea are un aer de eșec epic: Pentru cei care nu știu, zburătorul e un fel de demon sexual care le apare femeilor necăsătorite (parcă trebuiau să fie pubere și fecioare, dar no). În cazul nostru, zburătorul e, ați ghicit, ultimul din specia lui: Zanoni îl cheamă.

Festinul ciorilor de George R.R. Martin A patra carte (în două volume în ediția cu coperți necartonate) din seria Cântec de Gheață și Foc. O carte fascinant de plictisitoare pentru un fir narativ atât de interesant. Personajele sunt interesante. Narațiunea e complexă. Apar tot felul de transformări psihologice care sunt credibile și au forță. Practic, cartea asta are toate elementele necesare ca să fie o carte de cinci stele (din cinci), dar e scrisă într-un stil atât de searbăd încât îți dorești să poți juca sudoku (sau World of Tanks) în timpul părților neinteresante, mai ales că unele dintre personajele mișto ale seriei au dispărut în ceață.

Dragul meu turnător de Gabriel Liiceanu Ușor repetitivă, puțin cam insistentă, dar valoarea ei constă în faptul că expune o realitate măruntă a unui om cu o gândire aproximativ liberă într-o țară comunistă. Fără să fie sălbatică, cutremurătoare sau să descrie scene de violență fizică, e totuși neliniștitoare. Nu cunosc persoană de astăzi care să nu fi putut ajunge „dușman” în acele vremuri, a cărei gândire adevărată să nu fi fost privită cu suspiciune, care să nu fi putut ajunge sub urmărirea unei Securități paranoice în căutare de ceva care să-i justifice existența.

Atenție, că vă povestesc tot filmul. Dacă aveți de gând să fiți surprinși de el când îl vedeți, nu citiți mai departe! Mă rog, oricum n-o să fiți surprinși, așa că de fapt puteți să citiți. Am intrat în sala de cinema, mi-am pus ochelarii 3D (cu care ocazie am aflat că filmele 3D îmi obosesc ochii), am așteptat să înceapă filmul, m-am uitat la primele câteva minute. Monstrul lui Frankenstein povestește: am fost creat, i-am omorât soția doctorului Frankenstein care m-a creat, după care el m-a urmărit într-o zonă în care crăpai de frig… și a crăpat de frig.

De ceva timp voiam să mai pomenesc niște cărți pe blog. Țara cu un singur gras – Adelin Petrișor. Prima de pe listă pentru că e recomandată cu steluță. O carte scrisă de un jurnalist despre Coreea de Nord, în care lipsa de informații e la fel de grăitoare ca puținele imagini pe care autorul reușește să le surprindă. Sărăcie, urale în numele dictatorului, refrenul constant „no pictures! no pictures!” Vezi suficient ca să-ți faci o idee și totuși ți se refuză orice privire mai profundă – dincolo de o anumită linie invizibilă coreenii nu permit accesul.