Acum o vreme erau tare la modă cărțile de colorat pentru adulți și m-au atras și pe mine unele, măcar ca idee, chit că am constatat că nu erau chiar pe gustul meu ca hobby, până la urmă. Am auzit multă lume spunând că e o tâmpenie, că au dat adulții în mintea copiilor. Înțeleg de ce – suntem obișnuiți să vedem doar copiii făcând anumite lucruri. [][2]Poza originală, plan întreg.

Există un anumit gen de femei care învârt bărbați pe degete – nu pe toți. Pe unii. Sunt un pic dive și par să aibă o impresie foarte bună despre ele însele și ce merită. Țin minte că am primit un sfat de la una dintre ele să nu mai întreb niciun bărbat dacă e ok să mergem împreună dacă avem aceeași destinație (să zicem un magazin), pentru că orice bărbat va fi încântat de prezența mea.

Stăteam zilele astea să mă gândesc la tot felul de lucruri legate de propria-mi carieră și mi-am amintit de tot felul de faze când cei din jur n-au prea priceput de ce am luat anumite decizii într-un fel și nu în altul. *** Prima fază a fost când eram la mătuș-mea și i-a venit în vizită un prieten, profesor universitar, cât timp ea era plecată. Eu îmi vedeam de treaba mea, bună ziua, bună ziua, omul s-a pus să facă conversație.

1. Un clip despre colapsul civilizației, văzut prin prisma dezvoltării de software: Tipul vede doar tehnologia pierdută de-a lungul timpului, lucru deja foarte impresionant, dar s-a uitat și foarte mult din gândirea umanistă. O impresie greșită pe care o avem acum e că suntem la vârful civilizației din toate punctele de vedere și că omenirea e mai deșteaptă decât a fost vreodată. Dar oamenii, ca specie, au rămas cam la fel de zeci de mii de ani, nivelul de inteligență și creativitate sunt cam aceleași și diferența reală e că avem mult mai multă istorie pe care să construim prezentul și mult mai multe idei pe care le-am explorat.

În perioada asta fac 8 ani de blog aici. Eram pe net și înainte, dar scriam sporadic și sub pseudonim în lumea internațională, nu printre români. Experiența e, per total, mult mai puțin satisfăcătoare decât aș fi sperat, ducându-mă în timp la concluzia că motivul pentru care mulți români emigrează e că nu mai pot suporta atmosfera sufocantă creată de cei din jur. Vă așteptați la flori, mulțumiri și „omg, s-au făcut opt ani <3”?

Sunt rareori adepta ideii că ceva trebuie distrus din rădăcini pentru a construi altceva în loc. De cele mai multe ori, ceea ce există, oricât ar fi de șubred, e mai bun decât nimic. Dar uneori dau peste lucruri care au făcut mai mult rău prin prezența lor decât ar fi făcut prin absență. E și cazul Uniunii Scriitorilor din România, cred eu. Rareori mi s-a întâmplat să aud ceva bun de ea.

Hai să vă povestesc una personală, da’ puteți s-o dați și mai departe dacă vreți. Sunt o persoană înarmată cu destul de multă răbdare. E o anumită plăcere în anticiparea unui lucru pe care ți-l dorești, în așteptarea unei bucurii care durează până să se îndeplinească. Decât ceva rapid și slab, mai bine Acel Lucru la care-mi stă mie gândul. Anul trecut de Halloween (sau poate cu o zi înainte, nici nu știu), am fost la o cofetărie din Brașov, Lavender.

E un an un pic deprimant și nu prea am chef să scriu postări lungi și gândite. Scurte și gândite e mai greu. Iar negândite, nu văd rostul. Așa că luați niște poze cu pisici. [][1]Patru pisici, copertă de album [][2]Patru pisici în ipostază completă de ignorare [][3]Vid cu ochi ceacâri [][4]Doi pisoi portocalii, dintre care unul e curios cu privire la trandafiri [][5]Doi pisoi portocalii, dintre care unul mănâncă o tufă de trandafiri [][6]Patru pisoi moi [][7]Patru pisoi, unul negru, unul alb, unul portocaliu liniștit și unul portocaliu care vrea să fie icoană catolică [][8]Patru pisoi care se uită fiecare la altceva și niciun ceva nu sunt eu [][9]Un pisic care s-a prins că vorbesc cu el [][10]Un pisic mic [][11]O pisică aristocrată care tânjește după vremurile de dinainte de 1918 și după baluri pe care acum nu le mai știe nimeni.

În perioada asta sunt în Sfântu Gheorghe (Covasna), din varii motive. Viața într-un oraș mic e mai liniștită, tipurile de mâncare pe care le poți cumpăra, mai puține, iar regulile legate de pandemii mai puțin respectate. Primarul din Sfântu Gheorghe, reales duminică, a aflat că are COVID-19. Am intrat la el pe Facebook să văd ce comentează lumea, iar Google Translate mi-a demonstrat că sunt mulți care încă au impresia că e o conspirație și îi spun și lui să nu se impacienteze.

Cărțile au ajuns un fetiș. O văd la unii profesori universitari de modă veche, la psihologi de modă nouă, o văd când e vorba de îngrijorarea că „tinerii de azi nu citesc”. O văd când se acuză incultura generațiilor actuale. Nu vreau să intru în dezbateri despre cât se citește în România și cine citește de fapt, pentru că e o discuție lungă, iar azi vreau să pledez contra cărților – sau, mai exact, contra fetișizării lor.